Cortina se ridică, decorul este luminat, actorii interpretează, publicul aplaudă. Și cei din sală știu că au venit să urmărească un spectacol de teatru, și cei de pe scenă sunt conștienți că sunt într-un joc. Dar cu toții sunt bucuroși să accepte convenția. Actorii și cei din public mai au ceva în comun: „Dorința de a fi altcineva sau altceva îl urmărește pe om tot timpul vieții" – explică Ion Cojar în cartea sa „O poetică a artei actorului" (Editura Paiadeia, București, 1998, pag. 109).
Ceva important, însă, îi deosebește. Actorul se poate detașa rămânând, totuși, implicat. „Omul care trăiește intens o dramă sufletească nu poate să o povestească coerent, deoarece în acele momente lacrimile îl sufocă, își pierde vocea, emoția îi încurcă gândurile și aspectul demn de milă al nefericitului îi distruge pe ascultători și îi împiedică să pătrundă chiar esența nenorocirii omului. Dar timpul le vindecă cel mai bine pe toate, el echilibrează dezechilibrul interior și îi face pe oameni să privească cu totul altfel întâmplările trecute. Despre trecut se vorbește coerent, fără grabă, inteligibil, atunci când povestitorul rămâne destul de calm, iar de plâns plâng ascultătorii. Arta noastră obține asemenea rezultate și cere ca artistul să sufere și să plângă pentru rol acasă și la repetiții, să-și calmeze emoțiile inutile, care îl încurcă, și să iasă pe scenă pentru a le povesti spectatorilor cu propriile sentimente despre cele trăite clar, pătrunzător, profund, pe înțeles și frumos" – spune atât de frumos Konstantin Sergheevici Stanislavski în celebrul manual „Munca actorului cu sine însuși" (Editura Nemira, București, vol. II, 2014, pag 328).
La toate acestea, îmi permit să mai adaug un „ingredient". Cred că, dincolo de talentul și de măiestria actorilor, acel ceva ce face magia de pe scenă posibilă se naște în „bucătăria" unui spectacol. Și cred că fără acest „ingredient-minune" magia nu poate vrăji cu adevărat. Nu știu cum să numesc „ingredientul", am câteva variante posibile, dar mai bine găsiți voi un nume, după ce aflați povestea spectacolului nostru de licență, „Ani de pribegie" .
Am primit de la profesorul nostru de clasă (conf. univ. dr. Puiu Șerban) ca temă de vacanță pentru vara dintre anul II și anul III să pregătim propuneri de piese pentru spectacolul pe care urma să-l realizăm pentru licență. Se obișnuiește ca unii profesori și coordonatori de clasă să le sugereze chiar ei studenților câteva titluri, dar munca aceasta de căutare a fost foarte importantă pentru mine și pentru colegii mei, așa că nu ne mai plângem acum că am petrecut vara cu burta pe carte.
Deși regulamentul nu o impune, e în tradiția UNATC ca studenții anului teminal de licență să pregătească un spectacol. Iar noi eram nerăbdători să ajungem în această etapă, așa că ne-am luat tema în serios. Unii au luat-o chiar atât de în serios, încât s-au pus pe tradus, din engleză, ba chiar din rusă... Da, ne mândrim cu o colegă din Republica Moldova – Mădălina Țapu – al cărei tată este actor la Chișinău – Vitalie Țapu. Mădă știe bine rusește și ne-a propus câteva piese scrise de Aleksei Arbuzov, un dramaturg mai rar montat în România, deși este extrem de apreciat, chiar comparat cu Anton Pavlovici Cehov.
Piesa preferată a Mădălinei era „Tania". Ajutată de un alt actor basarabean – Ion Coșeru – a găsit chiar o traducere care se potrivea foarte bine cu textul rusesc. A luat volumul în care se afla traducerea și... aici intervine șansa, întâmplarea neîntâmplătoare... În aceeași carte a mai găsit o piesă care i-a fost dragă: „Ani de pribegie", dar pe care a propus-o timid.
Ce-a urmat dovedește, cred, că am putea spune că nu noi am găsit piesa până la urmă, ci ea ne-a ales pe noi. Am luat textul în mână, ne-am pus în cerc și am început să lecturăm împreună. A fost dragoste la prima... audiție. Mădă conturase deja o distribuție, dar și noi am venit cu propunerile proprii. Pe unele roluri a fost „bătaie". Au urmat discuții, apoi unii actori mai conștiincioși și-au făcut, probabil acasă, fișele de personaj și au început studiul individual. Au început repetițiile... cu foarte multe scaune pe post de decor și cu obiecte imaginare în primă fază. De la o repetiție la alta am descoperit împreună din ce în ce mai multe lucruri noi, interesante, frumoase și posibile despre personajele noastre. Am avut și repetiții grozave, și repetiții proaste. Multe repetiții proaste. Dar, vorba aceea: „Cel mai mare învățător eșecul este", spune Yoda, maestrul Jedi, în „Star Wars: The Last Jedi"). Apoi, fără să ne dăm seama, am început chiar să folosim replici din piesă în discursul nostru de zi cu zi, și asta nu doar ca o dovadă a împrietenirii cu textul. Au urmat realizarea decorului și a costumelor, pentru care-i mulțumim în mod deosebit scenografei Roxana Dumitrache, apoi crearea unor videoproiecții pentru care rămânem recunoscători lui Vlad Bacalu. Deodată s-a anunțat premiera, la 10 februarie, iar zilele dinaintea acestui eveniment au fost încărcate cu o tensiune aparte... iar nopțile puțin dormite, mai mult frământate. Pentru unii dintre noi acest spectacol reprezintă debutul, pentru alții al „n"-lea spectacol, dar pentru toți acest spectacol reprezintă o carte de vizită pe care ne-o dorim în buzunar. De fapt, aceasta este, cred, cea mai importantă miză a spectacolelor realizate de studenții de la Actorie, la finalizarea ciclului de Licență: aceea de a pune un punct de reper important în CV-ul artistic.
Lucrul la acest spectacol ne-a învățat în trei luni ce n-am putut asimila în doi ani de școală. Am reușit să fim o gașcă, să ne iubim așa cum suntem, să ne acceptăm, să ne tolerăm, să ne îngăduim, să ne simțim, să ne intuim. Îmi doresc să avem înțelepciunea să venim cu aceeași investiție și în proiectele viitoare, căci e nevoie de mari investiții pentru a realiza lucruri mari, și sper să avem șansa și în viitor de astfel de întâmplări neîntâmplătoare în care „ingredientul-minune" apare și face magia posibilă.
Poftiți să vedeți „Ani de pribegie"!
Spectacolul de licență al Grupei B, coordonată de conf. univ. dr. Puiu Șerban și de asistent doctorand Raluca Ghervan, a avut premiera la 10 februarie, la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu" și se mai joacă în perioada următoare astfel: vineri (6 februarie), de la 16.00, apoi luni (19 februarie) și miercuri (21 februarie), de la 19.00, în sala de spectacole „Ileana Berlogea" din cadrul UNATC București (Str. Matei Voievod nr. 75-77). Pentru rezervări, accesați pagina de facebook a spectacolului: https://www.facebook.com/anidepribegie/
Distribuție:
Olga Petrovna Vîșeslavțeva: Irina Noapteș
Alexandr Vedernikov (Șura): Vlad Lință
Galina Sergheevna: Oana Mosneagu
Mihail Lavruhin: Dorin Enache
Liusia Vedernikova: Adelina Toma
Nina Petrovna Vîșeslavțeva: Maria Magdalena Ţapu / Patricia Cordoş
Pavel Tucikov (Pavlik): Claudian Șiman
Nikita Alexeevici Arhipov: Alexandru Prica
Nastasia Vladimirovna: Anca Bejan
Kuzia Doronina: Claudia Ene
Oleg Doronin: Timotei Grămesc
Arkadi Lipski / Bocikin: Shafizadeh Amir
O fată: Laura Arsene
Invitat special: Paco Alexandru
Scenografia: Roxana Dumitrache
Proiecțiile video: Vlad Bacalu
Copyright fotografii galerie cu Anca Bejan: Tudor Grădinaru
