Primul cadru: Leo zambeste emotionat. A implinit 30 de ani si este inconjurat de familie, iubita, prieteni. Peste cateva minute, un alt cadru, aproape identic: privirea lui Leo este ratacita, cauta in zadar un punct de sprijin in camera lui de spital. Il va gasi curand, in razbunare.
Poate cel mai bun film din festival pana acum (am vazut cinci), Leo, regizat de suedezul de origine libaneza Josef Fares, comenteaza inteligent pe marginea "reglatului de conturi". Ce faci in momentul in care doi barbati te ameninta cu pistolul, te bat mar si iti impusca iubita? Leo (Leonard Terfelt) nu gaseste alinare nici in sedintele de terapie, nici in conversatiile cu prietenii sai, nici in prezenta tacuta a mamei. Singura lui preocupare, singura lui sansa de a merge mai departe este razbunarea, "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", si fiecare obiect din jur se transforma intr-o arma, intr-un mijloc de a pedepsi, si deci uita.
Intens si inspirat, Leo te atrage in drama protagonistului sau, iar intepretarile lui Terfelt, Fares (regizorul este si actor si scenarist) si Shahab Salehi, ultimii doi in rolurile celor mai buni prieteni ai lui Leo, sunt suficient de convingatoare pentru a-ti da o mare satisfactie in momentul culminant. Cu toate acestea, filmul este putin stricat de surprizele lui Fares, care introduce cateva scene de o violenta nejustificata si aluneca pe panta moralizatoare, probabil datorita statutului sau de imigrant insuficient naturalizat in Suedia. Chiar si asa, Leo ramane un film puternic, iar intrebarile pe care le ridica s-ar putea sa va preocupe mult timp dupa iesirea din sala de cinema.
