Şi-a lansat cariera ca actor, dar a debutat în regie acum două decenii, iar cel mai recent film al său, L'amour ouf/Iubire fără limite, a fost al treilea cel mai vizionat film francez al anului trecut, cu peste cinci milioane de bilete vândute. Prin amabilitatea Unifrance, organizaţie ce promovează producţiile de film şi televiziune din Hexagon, Cinemagia a participat la o discuţie de tip masă rotundă cu Gilles Lellouche, unde am vorbit despre romantism, chimie, dar şi dificultatea de a asculta şi accepta criticile.
Sunteţi o persoană romantică?
Categoric da! Nu cred că există oameni care să nu fie romantici. Cel mult unii oameni nu ştiu să fie romantici, atâta tot. Şi nu cred că există vreun film în care să nu fie vorba şi de dragoste.
Ce anume v-a atras la această poveste?
Întâi a fost romanul (n.r. - filmul e bazat pe romanul "Jackie Loves Johnser OK?" al autorului irlandez Neville Thompson) de care m-am îndrăgostit iremediabil, dar a fost şi cumva dorinţa de a-mi omagia propria adolescenţă, o perioadă a vieţii care este literalmente magică, în egală măsură tristă şi plină de bucurie, melancolică şi optimistă. Ador melancolia (râde). Îmi doream să vorbesc despre asta, despre această primă iubire şi despre prima dată când suferim din dragoste. Despre momentul când refuzi pentru prima oară să-ţi mai asculţi părinţii şi tragi chiulul şi acel moment când a te arunca gol într-un râu se transformă într-o experienţă definitivă. Probabil că am avut şi o intenţie egoistă, aceea de a mă cufunda eu însumi, din nou, în acea perioadă a vieţii când pare că faci totul pentru prima oară.
Aşa vă amintiţi de prima iubire, ca o sursă de suferinţă?
Desigur! (râde). Nu, glumesc. Dar când începi această călătorie ultimul lucru pe care ţi-l imaginezi este că ea se va sfârşi şi totuşi aşa se întâmplă. Este imposibil să-ţi imaginezi că la un moment dat nu îţi vei mai iubi partenerul. Suntem cu toţii nişte copii, iar viaţa nu ezită să ne rănească. Suferim şi învăţăm din această suferinţă, din acest haos. Fiecare poveste de dragoste poartă în ea germenul propriului sfârşit, iar asta o face iremediabil minunată şi, în acelaşi timp, tristă.
Filmul foloseşte într-un mod foarte inspirat muzica pentru a sugera starea protagoniştilor. Cât de importantă a fost găsirea muzicii potrivite în realizarea filmului?
Extraordinar de importantă şi nu mă refer doar la realizarea coloanei sonore. Am ascultat exact această muzică în timp ce scriam scenariul şi dialogurile. O anumită melodie mă făcea să mă cufund în starea personajelor din acea scenă. Ascultam melodia de zeci şi zeci de ori la rând, uneori de 50 de ori la rând, ca un psihopat (râde). Poate pe altcineva această repetiţie l-ar scoate din minţi, dar în cazul meu scena din imaginaţie devenea mai clară şi mai uşor de pus pe hârtie.
Şi îmi doream foarte mult să omagiez pop-ul din anii '80 şi '90, când eu însumi eram adolescent. Adolescenţii de atunci erau atât de diferiţi, fiecare cu propriul stil şi propria muzică preferată. Unii puşti erau mereu pe patine cu rotile, alţii ascultau doar reggae şi aşa mai departe. Muzica este o sursă inepuizabilă, infinită, atâtea stiluri, atâtea melodii memorabile. Am folosit dansul pentru a omagia adolescenţa, acea perioadă plină de visuri, când totul este o alegere radicală şi cu fiecare alegere drumul se bifurcă. Într-o zi te cerţi cu părinţii, în alta ai o experienţă ieşită din comun, iar seara derulezi totul în minte şi îţi imaginezi ce vei face în continuare. De fiecare dată ne imaginăm drept protagonişti ai unui viitor care capătă formă clipă de clipă. Voiam şi să omagiez amintiri personale care mi-erau foarte clare în minte, iar însoţirea lor cu muzica reuşea de fiecare dată să mă cufunde în nostalgie şi melancolie.
Ni se sugerează în film că protagoniştii văd o eclipsă solară, în acelaşi loc, la distanţă de zece ani. În lumea fizică e imposibil, promovaţi o realitate de basm în L'amour ouf?
În Franţa aşa-numitul cinéma vérité (n.r. - film observaţional, în care cineastul pare să intervină minimal asupra realităţii înfăţişate) are o lungă tradiţie, dar de îndată ce pui mâna pe camera de luat vederi şi începi să filmezi, nu mai există adevăr. Pentru mine imaginarul este mult mai important decât realul, nu am nicio problemă că în film apar două eclipse, deşi acest lucru este evident imposibil. François Truffaut avea o vorbă celebră, "în cinema nu există timpi morţi şi nici blocaje în trafic". Nu mă preocupă adevărul, ci frumuseţea. Voiam să arăt aceleaşi două personaje, în acelaşi context, dar la zece ani distanţă. Puteam alege o melodie sau un concert, dar coscenaristul meu a sugerat ideea eclipsei, care are şi semnificaţia focului care arde în tine când lumina dispare din jur.
Adèle Exarchopoulos a fost prima opţiune pentru rolul lui Jackie matură?
La început am fost deschis să fac un casting elaborat pentru acest rol, dar apoi am jucat în filmul BAC Nord, unde Adèle are câteva scene cu François Civil. Chimia lor este extraordinară, a fost ca o lovitură de fulger, o certitudine subită. Şi mi-au plăcut şi pentru că amândoi au în ei nişte vestigii ale adolescenţei. Ca să glumesc puţin, iniţial am vrut-o pe amica mea, Marion Cotillard, dar asta acum 15 ani, când am început prima oară să adaptez romanul.
Un citat celebru al lui Antoine de Saint-Exupéry spune că "perfecţiunea este atinsă nu când nu mai e nimic de adăugat, ci de înlăturat". Iniţial aţi filmat mult mai multe scene, a fost greu să ajungeţi la durata finală?
Nu am îndepărtat prea mult, când am lansat filmul la Cannes durata era de două ore şi 43 de minute, iar în cinema a fost lansat cu o durată cu doar câteva minute mai mică. Nu doar am înlăturat secvenţe, ci am şi adăugat. O precizare despre premiera de la Cannes, reacţia publicului a fost entuziastă - zece minute de ovaţii!, dar reacţia criticilor a fost severă, chiar dură.
Ştiu că mulţi spun că nu citesc cronicile, dar nu îi cred, eu citesc toate cronicile (râde). Am citit că am fost complezent cu violenţa şi uneori repetitiv, iar asta m-a determinat să remontez sumar, înlăturând anumite scene şi adăugând altele, pentru mai multă claritate şi pentru un mesaj mai asumat şi matur. Aveam la sfârşit o scenă care a costat foarte mult, o coregrafie cu nu mai puţin de 100 de dansatori, dar am renunţat la ea, deşi era superbă şi am muncit două zile întregi pentru a-i da de capăt. Am realizat că nu ajută filmul, ba chiar îi strică. Dar am să lansez o nouă versiune, de trei ore şi jumătate!
Sursa foto: Unifrance. Credit foto: Marie Rouge.
