Problema lui Mel Gibson, de când şi-a depăşit condiţia de actor şi s-a-nfipt şi-n altele, e un anume soi de semi-veleitarism. Titluri ca "Braveheart", "The Passion of the Christ" sau "Apocalypto" se vădeau extrem de ambiţioase, voindu-se "filme de conţinut" (mai ales cel din mijloc) şi, în genere, erau bine lucrate - dar marcate de un naturalism al violenţei scăpat de sub control (cel mai vizibil tot în cazul "Patimilor..." - unde, deşi respecta veridicitatea, compromitea iremediabil sensurile transmise: e greu să te pătrunzi de mesianism, când îl vezi pe Mântuitor arătând ca un hartan de vită sângerând în cârlig la măcelărie; peu importe c-aşa arăta acolo şi atunci; arta nu trebuie să reproducă fotografic realitatea, ci s-o reconfigureze în plan estetic).
Aceeaşi flagrantă lipsă de simţ al artisticului, al echilibrului şi al motivaţiei (dar, de data asta, într-o ignorare continuă a celui mai elementar realism) se remarcă şi în actualul "Get the Gringo" sau "How I Spent My Summer Vacation" (adică "Vacanţă după gratii" - titlu românesc, mare minune, destul de inspirat), produs şi scris (în colaborare) de Mel Gibson, şi regizat de un protejat al său, Adrian Grunberg (care i-a fost asistent la "Apocalypto").
Mel nu s-a înghesuit la regie, din simplul motiv că filmul se doreşte eminamente de public: aventura unui hoţ profesionist american care nimereşte într-o puşcărie mexicană, unde învaţă să cadă în picioare cu ajutorul unui băiat de zece ani - astfel că, după o serie de peripeţii spectacular-exploziv-împuşcătoricesc-sângeroase, vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi (eroul, puştiul şi mama respectivului).
Premisa nu era rea deloc, iar scenariul (Mel Gibson, Adrian Grunberg şi Stavy Perskie) e construit decent, cu simplitate (nu simplism - cum ar fi fost rău) complicată (nu complexă - cum ar fi fost bine). Totuşi, anumite lacune (esenţiale, din păcate) pornesc chiar din scriitură, fiind amplificate de regia lui Grunberg, care la primul său film se relevă ca un profesionist promiţător... dar complet lipsit de har în privinţa facultăţilor narative şi a simţului măsurii şi al motivaţiei (deşi antecedentele lui Mel ca regizor ne dau motive să credem că, cel puţin în ultimele nouă privinţe, s-ar putea ca tot de la el să se tragă...). Una dintre principalele lipse ale poveştii se referă la backstory-ul eroului. Tot ce ştim despre el este faptul că e hoţ de meserie, şi împrejurările îl aruncă peste graniţa mexicană şi în puşcăria aferentă.
Secvenţa introductivă, bine filmată în sine, nu spune nimic despre cum au ajuns, el şi colegul muribund, să fie urmăriţi pe lângă frontieră de trei maşini ale poliţiei, şi nici mai târziu nu mai aflăm mare lucru despre ratarea acelei lovituri (iar anumite evoluţii ulterioare impun, totuşi, asemenea clarificări). Se menţionează, pe alocuri, câteva detalii relevante numai pentru deznodământ (ba chiar, complet supte din deget: cum puii mei ajunseseră să ascundă în caroserie o parte din pradă, iar pe alta s-o ţină-n braţe?), dar nimic care să justifice profilul şi evoluţia protagonistului. Astfel, personajul rămâne extrem de imprecis conturat, când stângaci când îndemânatic, când naiv când inspirat, pentru a deveni în mod gratuit, spre final, un adevărat maestru al combinaţiilor, de zici că-i Jason Bourne, nu altceva - ce-i drept, în cazul celebrului Bourne, aveam de-a face cu un artificiu foarte iscusit: antonimia dintre instinctele şi condiţionările profesionale imprimate impecabil, şi amnezie; aici, e doar neglijenţă curată şi nimic mai mult.
Ca şi cum scenariul n-ar fi fost marcat de toate aceste goluri, handicapul narativ al lui Grunberg se soldează şi cu o stare crescândă de confuzie. Complicaţiile poveştii sunt paginate vag, astfel că devenim tot mai dezorientaţi şi, renunţând curând să le mai urmărim, ne resemnăm la a le accepta aşa cum sunt. Pe de altă parte, la un nivel şi mai grav, intervin jongleriile de o gratuitate inadmisibilă propuse de Mel şi compromise de Adrian: pe firul tramei de acţiune, se calchiază tot felul de artificii - în primul rând, numeroase deraieri complet nemotivate spre comedie, şi de un umor destul de rudimentar; apoi, glisări ba patetice, ba poetice, ba calofile, ba te miri cum...
Cel mai nelalocul lui e comentariul din off al eroului, soluţie facilă ca să înţelegem ce gândeşte el pe ici, pe colo, prin părţile neesenţiale, când doar cu preţul unui minim efort problema s-ar fi putut soluţiona strict la nivelul combinaţiilor de imagini. Multe dintre acestea păstrează damful filmelor de gen din anii '70 - îmi amintesc în special excelentul "Outbreak", (1975, Tom Gries, cu Charles Bronson), cu care "Get the Gringo" se aseamănă multiplu şi epigonic: nu numai prin relaţia între cetăţenii americani şi închisorile mexicane, ci şi ca mijloace vizuale: ralenti-uri, stop-cadre, speculări voluptuos-perverse ale ţâşniturilor de sânge).
Se impune o comparaţie relevantă: în ultimii ani, am văzut destule filme de acţiune autoironice, împinse spre parodie sau chiar absurd - ca amuzantul "Shoot 'Em Up" (2007, Michael Davis), controversatul "Inglorious Basterds" (2009, Quentin Tarantino), fermecătorul "Kick-Ass" (2010, Matthew Vaughn), şi mai ales geniala trăsnaie "Wanted" (2008, Timur Bekmambetov). În toate aceste cazuri, abordarea comică se baza pe o decizie artistică solidă şi se rezolva printr-un autentic simţ al umorului. În "Get the Gringo", motivaţia e buimacă, iar hazul, infantil - ba chiar, uneori, supralicitat gratuit, ca în secvenţa atentatului cu grenade din sediul corporatist, finalizată printr-o înşiruire liniară de poante redundante şi ieftine.
Se mai remarcă şi o sfruntată lipsă de credibilitate. Până la un punct, mi-am zis că, la drept vorbind, habar n-am cum stă treaba în închisorile mexicane, şi te pomeneşti că toate ciudăţeniile alea improbabile or fi autentice, că aşa o fi situaţia acolo, la ei. Treptat, însă, am început să mă îndoiesc tot mai mult, constatând cât de fabricate sunt multe alte elemente - în primul rând, motivaţiile personajelor. De la un moment dat, devine evident că protagonistul face tot ce face numai fiindcă aşa vor autorii, ca să le iasă acţiunea - mai ales cu ocazia scurtei sale reveniri în ţară, ca să-i omoare pe ăia (din State) întru satisfacţia ălorlalţi (din Mexic). Iar secvenţa culminantă, cu asediul puşcăriei şi transplatul de ficat (inclusiv replica 1000% previzibilă "Pune-l la loc!" - dacă se voia un banc, a nimerit fix cu oiştean-n gard), pică în ridicol absolut.
Astfel, rezultatul combinat al eforturilor lui Mel şi Adrian, care se voia (şi ar fi putut să fie) un filmuleţ de acţiune uşurel şi cinstit, merge mereu pe-alăturea cu drumul, singurele sale merite rămânând strict la nivelul câtorva secvenţe: urmărirea de la început (filmată dinamic şi expresiv), schimbul de focuri din mijloc (spectaculos), şi mai ales torturarea poliţailor mexicani corupţi în faţa webcamului de la laptop (de un haz macabru, mare minune, izbutit).
În rest, o distracţie de vacanţă (după gratii sau nu) pe care merită să v-o asumaţi dacă n-aveţi nimic mai bun de făcut, şi numai cu condiţia să vă aşteptaţi la un produs deloc serios - şi doar parţial profesionist.
Părerea ta
Spune-ţi părerea