Fukushima, mon amour va avea premiera în cinematografele din toată țara vineri, 18 august. Prezentat anul trecut în cadrul secțiunii Panorama la Festivalul de Film de la Berlin, filmul a obținut trei premii: Premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă (CICAE), Premiul Publicului și Premiul Heiner Carow (în sprijinul promovării cinematografiei de artă din Germania).
Arhicunoscutul blog internațional ‘Taste of Cinema’, dedicat celebrării unei cinematografii cât mai diverse și expansive, a inclus filmul în Top 25 Great Movies from 2016 That No One Talks About.
Populară în Germania și cunoscută pe plan internațional datorită filmului „Hanami (Cherry Blossoms)" - nominalizat la Ursul de Aur de la Berlinală în 2008, regizoarea filmului, Doris Dörrie, revizitează cinematografic Japonia.
„Fukushima, mon amour" este povestea tinerei nemțoaice Marie și a japonezei Satumi, singura gheișă rămasă în regiunea Fukushima. Cele două ajung să se cunoască în contextul unei calamități naturale - Fukushima după cutremurul și tsunami-ul din 2011-, iar prin legătura pe care o creează, fiecare descoperă în cealaltă oglinda propriilor nesiguranțe și vise. O dramă care se derulează în alb-negru și relevă o poveste universală și poetică despre cum e să te lași purtat și să-ți reiei responsabilitatea asupra propriei vieți, din punctul în care o abandonasei deziluzionat.
„Pe alocuri amuzant, chiar cu o tentă spre fantastic, filmul este departe de a fi banal”, scrie Christophe Carrière (fost critic la revista Première) pentru săptămânalul francez L’Express. Pentru Maggie Lee, critic de film la Variety (SUA), regizoarea Doris Dörrie propune prin Fukushima, mon amour „o perspectivă ciudată, energizantă asupra unui subiect dificil”, și anume întâlnirea dintre două străine pe fundalul unei lumi zbuciumate de o calamitate naturală.
Și totuși, dincolo de contextul în care nemțoaica Marie și japoneza Satumi creează o legătură, filmul pare a experimenta un posibil răspuns la o întrebare esențială: cum e să pierzi tot ce contează pentru tine, nu din cauza unui dezastru natural sau unui destin predestinat (pentru cine ia în serios o astfel de posibilitate), ci din cauza propriei nebunii? Cu alte cuvinte, cum e să realizezi că tu ești cauza propriei tale experiențe? Cum e să înțelegi câtă putere ai să-i dai contur fiecărui moment pe care îl creezi?
