Filmul românesc, între divertisment şi conţinut

Filmul românesc în primul deceniu de libertate

În primul deceniu de "libertate", ambele categorii s-au avântat plenar ca să cadă cu graţie-n nas. Nici nu era de mirare - firesc, cineaştii români nu prea ştiau ce să facă, în condiţiile libertăţii câştigate cu sângele martirilor fabricaţi cu atâtea sacrificii în decembrie.

În afară de excelentul "E pericoloso sporgersi", (Nae Caranfil, 1995), urmat de mai puţin împlinitul, dar deloc neglijabilul "Asfaltango" (1997, tot Nae), şi remarcabila revenire (tot a lui, în 2001) din "Filantropica" (de reţinut calitatea cu totul specială a filmelor lui Nae de a fi şi de public în acelaşi timp!), filmul de conţinut al acelei perioade mai este reprezentat de "Balanţa" lui Pintilie (1992), o radiografie crudă a ultimilor ani de comunism, şi de "Trahir" (1994, Radu Mihăileanu). În rest, numai tentative semirezolvate, pentru care nu există loc în spaţiul unui asemenea articol - poate cu excepţia "Patului conjugal" (1993), singurul care încă mai avea clipe de luciditate, din pleiada de insanităţi care au jalonat, de-atunci încoace, dezintegrarea lui Mircea Daneliuc.

Pe de altă parte, filmul de consum nu stătea nici el mai bine. Asemenea partenerului său de conţinut, care se înpieta să zbiere adevăruri foste tabu, filmul comercial se bulucea cu entuziasm plenar să exhibe anterior interzisele ţâţe, funduri şi bancuri fără perdea. Cele mai "tristlustre" titluri ale perioadei rămân "Harababura" (1990, Geo Saizescu), "Miss Litoral" (Mircea Mureşan, 1990), "A doua cădere a Constantinopolului" (acelaşi, 1994), "Sexy Harem Ada Kaleh" (tot el, 2001), "Paradisul în direct" (Cornel Diaconu, 1994). Altceva despre acel deceniu aproximativ (atât valoric, cât şi calendaristic - căci a durat până la Cristi Puiu, adică în 2001), n-ar mai fi de spus decât că a izbutit înmormântarea filmului românesc, treptată, temporară, dar nu mai puţin dramatică: 1995, opt premiere; 1996, patru; 1997, patru; 1998, trei; 1999, trei; 2000, zero!

În sfârşit, odată cu momentul "Marfa şi banii" (2001, Cristi Puiu), s-a produs şi marea răsturnare... şi polarizare! Pe de o parte, filmul românesc de conţinut a reînviat ca o pasăre Phoenix din cenuşa... altora - şi la un nivel incomparabil mai substanţial şi coerent decât producţiie disparate din anii '60-70 - iar pe de altă parte, filmul de consum s-a aruncat într-un incredibil hău al prostului gust şi al lipsei de profesionalism.

Titlurile şi autorii marilor filme româneşti din ultimii ani se cunosc, aşa că e de ajuns doar o sumară trecere în revistă (pe lângă deschizătorul de drumuri Cristi Puiu, şi Palme d'oraureatul Cristian Mungiu, cu admirabilul "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", nu avem voie să-i neglijăm pe Corneliu Porumboiu şi Radu Muntean, pe Radu Jude şi Florin Şerban, pe George Dorobanţu şi Adrian Sitaru, pe Titus Muntean şi Constantin Popescu, pe Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, pe fraţii Cătălin şi Daniel Mitulescu, pe Dan Chişu sau pe regretatul Cristian Nemescu. Important este faptul că semi-curentul lor cinematografic, aşa-numitul "minimalism", a pornit de la rezolvarea ingenioasă şi creativă a ingratei lipse de fonduri, pentru a o sublima într-o concepţie estetică motivată şi consistentă - care, deşi foarte greu acceptabilă pentru publicul mediu şi inferior (de unde şi succesul foarte discutabil de box-office), a reuşit totuşi să impună cu o impetuozitate irezistibilă filmul românesc pe plan internaţional şi, lucru cu atât mai important, a înlăturat balastul remanent din perioada comunistă (unul dintre motivele ventrului din anii '90: atunci nu se făceau filme cu adevărat sincere şi sunstanţiale, ci pur şi simplu filme comuniste întoarse pe dos), începând să construiască, pe terenul astfel degajat, o estetică filmică realmente originală, cum lumea nu mai văzuse niciodată. Asistam, efectiv, la un miracol... Dar miracolul se trăgea de la Cristi Puiu. Acel Cristi Puiu care a spus: "Fără filme de conţinut ne piere profesionalismul pentru filmele de consum. Fără filme de consum, n-avem bani pentru filmele de conţinut. Lipsit de contraponderea unor filme comerciale menite nu să educe, nu să înalţe, nu să spiritualizeze, nu să dea de gândit, ci pur şi simplu să aducă în sală spectatori, cât mai mulţi spectatori, de toate categoriile, să le ia banii (cinstit - nu prin ţepe!) şi-n schimb să-i distreze curat şi să-i cucerească pe termen lung pentru cinema, filmul de conţinut riscă să nu aibă o viaţă prea lungă - se va blaza, se va manieriza, se va stinge mai devreme sau mai târziu... Şi-atunci, iar am ajunge într-o groapă ca aia din anul 2000 - şi cine ştie dacă vom mai avea un Nae Caranfil, să ne ţină conectaţi la aparate, sau când va mai veni un Cristi Puiu, să ne învie din morţi...?

Filmul românesc de public faţă în faţă cu "Noul Val"

Şi cum stă filmul românesc de public, în paralel cu aşa-zisul "Nou Val" (nu e el tocmai val, aşa că personal prefer să-i zic "Noua Generaţie", sau "Noul Film Românesc")? Groaznic. Pe lângă diverse tentative propus echilibrate, dar finalmente struţocămiliene, de a împăca şi capra conţinutului, şi consumabila varză, au ieşit în evidenţă orori ca "Garcea şi oltenii" (2002, Sam Irvin), "Lacrimi de iubire" (2006, Iura Luncaşu), "Păcală se întoarce" (2006, Geo Saizescu), "Trei fraţi de belea" (2006, Theodor Halacu-Nicon - mai bine i-ar fi zis anului 2666!), "Poveste de cartier" (2007, idem tot Nicon), "Supravieţuitorul" (2008, Sergiu Nicolaescu), "Poker" (2010, idem la fel tot Sergiu), "La bani, la cap, la oase" (2011, Cristian Comeagă).

Într-un final, dându-şi seama că aşa nu mai merge, MediaPro-ul a început să încerce şi altceva - scoţând pe interval inegalul "Ho, Ho, Ho!" (Jesús del Cerro, 2009), şi mai slabul "Naşa" (Jesús del Cerro şi Virgil Nicolaescu, 2011). Nu sunt chiar catastrofe, precum celelalte, au şi anumite calităţi (mai mult de ordin formal şi tehnic), dar, vorba ceea veche din popor... mai e mult până departe! Care e problema cu aceste pelicule care se vor de consum, şi încă nu reuşesc să fie?

De unde pleacă tot necazul?

În primul rând, după cum demonstrează tot acest articol, ne lipseşte tradiţia filmului de public. Am văzut cum au stat lucrurile atât în cele patru decenii comuniste (cenzură, neprofesionalism şi incoerenţă), cât şi în cele două decenii tranzitiste (anomie, neprofesionalism şi incoerenţă). N-am avut niciodată autori specializaţi pe genuri: comedie, acţiune, thriller, horror, SF, basm, etc.

Apoi, ne lipseşte o autentică şcoală de cinema. U.N.A.T.C.-ul (inclusiv variile sale titulaturi istorice), după ce demarase cu dreptul în anii '50, s-a disipat rapid şi iremediabil într-o politică a P.C.R.-ului paralel: pile, cunoştinţe şi relaţii. De patruzeci de ani, catedra sa de regie e o jale (scurtele treceri meteorice pe-acolo ale unor personalităţi cu real potenţial pedagogic, ca Lucian Bratu sau Corneliu Porumboiu, n-au reuşit s-o normalizeze). Or, de fapt şi de drept, realizatorii filmelor de gen se dospesc în şcoală şi se trezesc în ucenicie - mai concret: aproape toţi cineaştii pornesc la drum cu speranţa de a face filme de conţinut. Curând, însă, mulţi dintre ei descoperă că nu au resurse complete pentru aşa ceva - dar stăpânesc foarte bine meseria pentru filmele de consum, şi se orientează onest în acea direcţie. Nu vor lua Palme d'oruri şi Urşi de Aur (Oscaruri... poate-poate!), dar vor aduna bani cu găleata - ceea ce e chiar foarte bine!

Şi, în fine, ne lipseşte publicul care să piloteze, indirect, filmul de care el însuşi are nevoie, care să fixeze jaloanele şi reperele cărora să le răspundă realizatorii. Nu e de mirare că fiasco-urile enumerate mai sus au fost atât de lamentabile. În principiu, autorii lor sunt totuşi nişte intelectuali - chiar dacă slabi profesional. Chiar şi unor asemenea cineaşti de nivel submediocru le e imposibil să se raporteze la o masă gregară de spectatori needucaţi - şi nu din vina lor, ci dintr-a condiţiilor care i-au format, şi pe care le-am disecat pe tot parcursul textului de mai sus.

Soluţii

Drept pentru care, ca să avem în sfârşit filmul de public atât de imperios necesar cinematografiei noastre, e oligatoriu să ne achităm de alte două sarcini prealabile: să ne formăm o şcoală de cinema veritabilă, generatoare nu numai de artişti izolaţi (în treacăt fie zis, nici nu i-a prea generat ea), ci şi de buni profesionişti; să ne formăm un public de cinema nu elitist, nu erudit, nu intelectual - ci pur şi simplu normal.Şi pentru ambele e nevoie de timp.