Naoko Yamada a devenit cunoscută în urma filmului anime A Silent Voice, despre o fată surdo-mută, colegul care își bate joc de ea și legătura creată cu timpul între ei. Scenariul a fost co-semnat de Reyko Yoshida, care l-a scris de asemenea pe cel de la Culorile sufletului. Yamada pare fascinată de puterea percepției. De data aceasta, protagonista ei se diferențiază de ceilalți nu prin dizabilitatea pe care o are, ci prin abilitatea sa ieșită din comun de a vedea oamenii în culori.
Totsuko este elevă la o școală de fete condusă de măicuțe. Într-o zi o întâlnește pe Kimi și devine atrasă ca un magnet de aura ei albastră și de frumusețea emanată de aceasta. Când Kimi încetează să mai vină la cursuri, Totsuko face tot ce îi stă în putință pentru a o găsi. Traiectoria lor se intersectează cu a lui Rui și astfel cei trei înființează o formație muzicală. Culorile li se împletesc cu melodiile compuse de fiecare în parte, iar concertul de final revelează o explozie sinestezică.
Pentru ei, arta reprezintă o modalitate de a se exprima atunci când nu o pot face direct. Totsuko, captivă în rigori religioase, are nevoie de muzică pentru a-și da frâu liber spiritului și a se bucura de compania prietenilor săi. Deși îl practica când era mică și e un motiv recurent în film, baletul nu mai este o opțiune pentru ea, deoarece a renunțat la el crezând că nu are destul talent. Kimi nu știe cum să îi mărturisească bunicii că s-a retras din sistemul de învățământ – deși nu aflăm niciodată motivul, pare că a fost o alegere personală, nu una constrânsă de anumite greutăți – așa că își pune sentimentele într-un cântec. Iar Rui, presat să urmeze medicina pentru a prelua conducerea la clinica familiei, dorește să le arate părinților că există mai multe fațete ale sale.
Adeseori Culorile sufletului se simte mai mult ca un film live-action decât ca o animație. În cadre alternează personajele și decorul, atenția plimbându-se de pe un element pe celălalt. Sunetul pare decalat, imaginile incomplete, iar cineasta s-a jucat pe alocuri cu focalizarea, dar acestea sunt doar tehnici care determină spectatorii să fie mai atenți la propriile simțuri. Culorile pastelate și melodiile catchy conturează o călătorie senzorială, oglindind în același timp una profund umană. Ritmul dinamic al montajului contrastează cu avansul lent al narațiunii.
Acțiunea nu a fost niciodată prioritatea filmului, fiindcă personajele nu trăiesc întâmplări extraordinare. Publicul e mai degrabă martorul unor felii de viață. Culorile sufletului poate trece drept un coming-of-age despre prietenie, empatie și curajul de a fi diferit, dar ajunge în cele din urmă să fie o odă adusă lucrurilor mici și frumoase care ne îmbogățesc existența fără ca măcar să le băgăm în seamă de cele mai multe ori. Acelor experiențe aparent insignifiante care ne redau, în final, libertatea.
