Poate că acţiunea se petrece în 2017 şi vizează orori petrecute departe din noi, dar Fantomele din umbră/Les fantômes, film francez regizat de Jonathan Millet, este mai aproape de noi decât ai putea crede. Este un film despre victime, torţionari şi balastul dorinţei de răzbunare care îţi taie orice şansă de a merge mai departe. Chiar dacă e o ficţiune, filmul este supărător de aproape de o realitate bântuitoare, aducând faţă în faţă victima şi agresorul şi chestionând (im)posibilitatea iertării.
Citeşte despre alte nouă producţii franceze de aşteptat anul acesta în cinematografe.
Când suferă o nedreptate, de exemplu agresivitatea vreunui şef ale cărui intelect şi pricepere nici nu-i justifică poziţia, mulţi oameni simt că un echilibru a fost distrus şi că nu poate fi restabilit decât printr-o reglare de conturi. Dar ce simţi când agresiunea îţi omoară soţia şi fiica şi o altă agresiune îţi lasă răni înfiorătoare pe trup? În această poziţie se află Hamid (Adam Bessa, care, în ciuda tuturor eforturilor, nu se ridică la înălţimea unui rol extrem de dificil), un sirian aflat în Franţa după ce suferă torturi cumplite în penitenciarul Sednaya, unde au murit atâţia oameni în timpul regimului Assad, încât acum i se spune "Abatorul".
Îl vedem pe Hamid cutreierând străzile oraşului de adopţie, iar regizorul Jonathan Millet îl înconjoară cu toate zgomotele disonante ale acestuia, în deplin sincron cu sufletul schingiuit al protagonistului. Îl însoţim pe Hamid într-o investigaţie din care iniţial înţelegem prea puţin, dar curând totul devine clar: sunt zvonuri că torţionarul lui Hamid s-ar afla şi el în Franţa. Misiunea pare lipsită de orice şansă, pentru că victima nu i-a văzut niciodată faţa torţionarului şi unicele informaţii pe care le deţine despre el sunt vârsta aproximativă, vocea, anumite ticuri şi un anume fel de a vorbi... Dar dacă, într-o zi, din pură întâmplare, Hamid ar da peste torţionarul transformat acum într-un student retras?
Fantomele din umbră este un film greu de privit, dar cât se poate de captivant, inclusiv datorită proximităţii cu victimele torţionarilor din închisorile comuniste. Poate că Hamid s-a născut şi a suferit într-o ţară pe care mulţi români nu vor avea niciodată şansa să o viziteze, dar suferinţa lui este mult mai familiară decât ne-am aştepta şi ne trage de mânecă să ne contemplăm propriul trecut. Ce reuşeşte filmul foarte bine este să-şi oblige publicul să-i ia locul protagonistului şi să se întrebe ce ar face în locul său. Ar ierta şi ar merge mai departe? S-ar răzbuna chiar în condiţiile în care nu există nicio certitudine că această răzbunare se îndreaptă împotriva adevăratului torţionar? Este iertarea posibilă?
Ce ne aminteşte filmul este că, în anumite condiţii, ce i s-a întâmplat lui Hamid s-a petrecut şi se petrece în nenumărate ţări de pe glob. Se petrece acum în Iran şi aproape întreaga Africă, dar şi în ţări mult apropiate ca Belarus şi Rusia. Dacă arunci o privire pe Indexul Democraţie-Dictatură, ai să vezi că democraţia nu este atât de răspândită pe cât am crede dintr-o Românie până la urmă confortabilă cu libertăţile şi drepturile omului, cu toate numeroasele ei probleme. Deşi România nu a fost încercată de un război civil, povestea lui Hamid s-a repetat de prea multe ori de-a lungul secolului trecut şi la noi, când personalităţi incomode pentru regimul comunist au sfârşit în închisori.
Într-o ţară democratică sunt soluţii atunci când ţi se face o nedreptate. Autorităţile intervin sau, dacă ele nu-şi fac treaba, presa le poate trage de mânecă. Apoi există curţile internaţionale. Pentru eroii acestui film, nu există nimeni care să ofere chiar şi un rudiment, un simulacru de dreptate, prin urmare tentaţia de a-ţi face singur dreptate capătă fascinaţia unui drog. Va închide un act extrem, în care un altul va muri, rana imundă căscată de trecut? Este o întrebare bântuitoare şi tot ce ne putem dori e să nu ne aflăm niciodată în situaţia de a ne vedea viaţa dominată de ea.
Dar povestea lui Hamid reverberează şi pentru spectatorii ale căror vieţi nu sunt dominate de traumă, aducând aminte de celebra vorbă a poetului englez George Herbert, "Cea mai bună răzbunare este o viaţă bine trăită".
