Era o dimineață frumoasă pe 10 mai 1996 când Rob Hall, liderul expediției neozeelandeze Adventure Consultants, extrem de meticulos și de preocupat de siguranța echipajului, și Scott Fischer, alpinist cu mare experiență în escaladă, și lider al expediției Mountain Madness, din Seattle, își conduc echipele pe escalada finală pe cel mai înalt punct de pe pământ: vârful Everest, aflat la 8848 de metri deasupra mării, sau, în alte coordonate, la o altitudine de croazieră a unui Boeing 747. Echipele își petrecuseră ultimele două luni croindu-și drum spre vârf pe colosalul munte și aclimatizându-se cu frigul extrem și cu oxigenul din ce în ce mai redus la acele altitudini, atât de redus încât simplul fapt de a păși era extraordinar de epuizant.
Trei dintre cățărătorii lui Hall, și doi dintre șerpașii lui au ajuns pe vârf în acea zi, dar au fost surprinși aproape pe nepregătite de o furtună extrem de violentă, care i-a înghițit cu forța unui uragan. Pe măsură ce furtuna continua să facă ravagii, cădea și întunericul, iar Hall încerca în zadar să ajute un membru al echipajului, Doug Hansen, chiar când se aflau pe peretele numit pasul lui Hillary, aflat la 8790 de metri. S-a înnoptat, iar Hall era epuizat după eforturile de a-l ajuta pe Hansen. Incapabil să coboare singur, a rămas izolat și expus forțelor naturii pe vârful sudic, la 8764 metri pentru două nopți infernale, timp în care furtuna a continuat neabătută.
Ce a urmat a captivat presa din toată lumea și a alimentat imaginația celor care au fost martori indirecți. Povestea bravilor supraviețuitori și cea a aventurierilor pierduți continuă să fascineze și astăzi.
Iată, în continuare, un interviu cu actorul Josh Brolin, oferit cititorilor Cinemagia de către distribuitorul român al filmului, RoImage 2000.
Cum a fost să faci filmul?
Josh Brolin: O versiune prelungită a ceea ce apare în film. Adică, ceea ce primesc de la oamenii pe care îi iubesc, evident, este un răspuns foarte visceral, puternic la film și așa m-am simțit atunci când am citit versiunea lui John Krakauer a acestei poveşti și apoi am citit multe altele după aceea. Dar îmi amintesc că am avut o reacție foarte viscerală la această poveste, iar apoi, când am fost rugat să o fac, l-am sunat pe un amic de-al meu, Dean Poulter, care a murit în urmă cu câteva luni și care a fost un pilon al comunității de alpinism, și i-am spus „Hei, ce crezi despre faptul că o să fac acest film?”, iar el a zis ceva de genul, „Absolut, s-o faci! Și apoi curăţă Everestul când ai s-o faci...” El a început apoi să facă planuri pentru mine, cum să fac filmul. Dar experiența a devenit foarte viscerală pentru noi. A fost o experiență colectivă. Îi uram şi îi iubeam pe tipii aceştia şi n-aş renunţa la nicio oră din experienţă.
Trebuia să fie acel gen de experienţă viscerală care să dea viaţă poveştii, nu crezi?
Josh Brolin: Da, privind în retrospectivă, dar Balt nu știa la acel moment că avea să fie o experiență viscerală pentru mine. La nivel conceptual, ca actor, te bagi în ceva spunându-ți „oh, sper că va fi o experiență marcantă...” Dar apoi fiecare se trezeşte în camera lui de hotel sau în rulotele lor când aşteaptă, nimeni nu petrece timp împreună cu ceilalţi... Însă Balt a cerut o anumită experiență de tip clasic, ceva de genul Elia Kazan, unde el a manipulat mersul lucrurilor ca să ne apropie pe noi cât mai mult. La bine şi la rău. Aşadar, tot ce am făcut cât am fost în Val Cenartis a fost să lucrăm, iar apoi să petrecem restul timpului împreună. Aşa că am fost pe munte timp de 12 ore, apoi am coborât și am stat în sat, și nu e nimic altceva de făcut în sat. Deci, ne–am dus, mergeam la biserică o oră și apoi ne întâlneam din nou cu aceşti tipi pe care nu vrei să-i vezi. și aşa a fost zi de zi. A fost ca o frăție, a fost grozav.
Povesteşte-mi despre Beck (personajul real, medic, care și-a scris autobiografia, relatând despre expediția de pe Everest în care și-au pierdut viața mai mulți alpiniști, iar el a rămas fără degetele de la mâini și nas din cauza degerăturilor - n.red). Ştiu că l-ai întâlnit şi ai petrecut timp cu el, cum este, ce fel de om este?
Josh Brolin: E un tip grozav. Pentru mine, cea mai bună parte la Beck este că, știi, îi ceri să nu mai urce pe munte, evident. Ți-ai pierdut brațul, jumătate din brațul tău, ți-ai pierdut degetele, ți-ai pierdut nasul, ai grefe de piele și toate celelalte. Nu poţi spune cu adevărat că ţi-ai învățat lecția, dar prin ochii lui Peach este „gata,ai de-ajuns!”. Prin ochii soției sale. Deci, ce faci acum? Și el spune: „ei bine, pilotez avioane acum”. Iar eu zic, desigur că pilotezi, că ai descoperit o modalitate de a pilota avionul, pentru că asta eşti tu. Am auzit recent că nu mai zboară, dar nu știu de ce. Ce anume îl motivează? Nu ştiu. Am vorbit despre depresia lui, am vorbit despre tot felul de lucruri, dar ar putea fi pentru că, de exemplu, John Hawkes, căruia cred că îi era cel mai frică să se caţere și să facă faţă acestui film și muntelui, s-a dovedit a fie unul dintre cei mai buni alpiniști. Cred că era ultima persoană care să-şi imagineze asta. Pe când Beck Weathers, când şi-a început urcarea, şi-a dat seama că era foarte bun la asta. Deci de ce nu ai continua să faci ceva la care eşti extraordinar?
Întrebarea este de ce s-o faci? Ai prins gustul? Ai fi putut şi tu să faci asta? Să treci prin această experienţă? Ai putut să înţelegi de ce o fac?
Josh Brolin: Nu, dar am sentimentul că această întrebare apare puternic în mintea tuturor. De ce? De ce fac asta? Și apoi încearcă să explice, ca și cum am încerca să–ţi explicăm actoria. Nimeni nu ştie, venim toţi diferite anecdote și declaraţii. Ce este asta? Nu știi până la sfârșit şi te uiţi la film şi zici uau, asta s-a întâmplat cu adevărat. A trecut un an și jumătate și este un film la care ne uităm toţi. A fost o experiență dură. Acum suntem obiectivi și am mai lucrat și la alte filme și ne uităm înapoi și spunem uau, a fost foarte, foarte, foarte special. Când vorbesc cu Beck și cu alţi alpiniști despre motivul pentru care fac ceea ce fac... Pentru că este extraordinar. Unii oameni nu vor să atingă subiectul pentru că ar însemna un eșec pentru ei, însă pentru alte persoane este acel lucru pe care, dacă l-ai face odată în viață, atunci înseamnă ai făcut ceva în plus faţă de ceilalți 7 miliarde de oameni.
