Din 26 martie s-a dat liber la fluierat. Aţi ghicit, filmul Eu când vreau să fluier, fluier a intrat în sfârşit în cinematografele de la noi. Florin Şerban, regizorul acestui film premiat cu Ursul de Argint la Berlin, recurge la un stil de a povesti intens şi nervos, care duce la tensiuni greu suportabile.
Eu când vreau să fluier, fluier e primul film românesc care abordează incisiv şi complet universul penitenciarelor - până acum, tratat doar parţial, sau chiar în treacăt. Pentru întâia dată, ni se oferă o viziune intimă şi tulburătoare a acestei lumi subterane, cu legile ei stranii, crude şi nemiloase. Un film care te va capta de la un capăt la celălalt.
Antichrist este filmul-şoc al săptămânii. Charlotte Gainsbourg şi Willem Dafoe sunt protagoniştii acestei drame duse până la extrem prin viziunea sumbră (a se înţelege patologică) şi amestecul elementelor mistice cu nuditatea frontală. Dacă veţi alege Antichrist, vă va bântui multă vreme de acum încolo.
The Bounty Hunter este singura comedie a săptămânii, presărată cu romantism şi ceva acţiune. Gerard Butler şi Jennifer Aniston sunt protagoniştii. Filmul este concentrat pe eforturile unui recuperator din New York de a-şi aduce fosta soţie înapoi la închisoare. Cei doi, fireşte, mai au sentimente unul pentru celălalt, dar când sunt împreună nu fac decât să se cicălească reciproc. Cât de bine se potrivesc cei doi actori (zvonuri ca au fost împreună pe perioada filmărilor au tot încins tabloidele) puteţi vedea chiar din 26 martie.
Părerea ta
Spune-ţi părereaAcum opt ani, nu îndrăzneam să sperăm că se năştea într-adevăr o nouă generaţie în filmul românesc. Mai recent, ne întrebam cât va rezista acest aşa-numit "nou val", care deja se confirmase prin câteva opere de prestigiu. Iar în ultima vreme ne aşteptam tot mai mult la apariţia primelor semne de oboseală, de manierizare şi de autosuficienţă. Singura şansă realistă ar fi reprezentat-o "mersul mai departe" - convertirea minimalismului într-un nou stil sau curent cinematografic.
Tocmai acest lucru se întâmplă cu filmul lui Florin Şerban: "Eu, când vreau să fluier, fluier". Deşi îşi extrage seva în mod clar din şcoala minimalistă, reprezintă, totuşi, ALTCEVA. Ar fi interesant, dar timpul nu ne permite, să întreprindem un studiu al acestui transfer. Aşa că, pe moment, mă voi rezuma la a afirma doar că principala diferenţă pare s-o constituie concepţia narativă. Filmele minimaliste foloseau contemplaţia şi respiraţia amplă, adesea spre exasperarea spectatorilor deprinşi cu frenezia blockbusterelor americane. Florin Şerban recurge la un stil de a povesti intens şi nervos, care rezultă în crearea unor tensiuni greu suportabile.
În plus, se remarcă faptul că e cam primul film românesc care abordează atât de incisiv şi complet universul penitenciarelor - până acum, tratat doar parţial, sau chiar în treacăt, prin diverse filme cu subiecte mult mai cuprinzătoare. Pentru întâia dată, ni se oferă o viziune intimă şi tulburătoare a acestei lumi subterane, cu legile ei stranii, crude şi nemiloase, care coexistă cu noi adesea la doar un zid distanţă - zid pe care ne e mai comod să ne prefacem că nu-l vedem. Noroc că Florin Şerban numai la asemenea comodităţi nu se pretează!
Pe de altă parte, veţi vedea că nu se pot evita paralelele între erou (căci, fie şi în cheie negativă, Silviu are o structură eroică certă) şi alte personaje celebre, ca Sonny Wortzik, din "Dog Day Afternoon", sau Jim Stark, din "Rebel Without a Cause" - ca să nu mai vorbim de recentul Malik El Djebena, din "Un prophète". Nu cred c-am exagera deloc afirmând că, încă de la acest debut, George Pistereanu se impune cu drepturi depline alături de un Al Pacino, un James Dean sau un Tahar Rahim. Discretă dar consistentă, îşi află locul lângă el Ada Condeescu. Iar Florin Şerban şi filmul său îşi au un loc cert în peisajul cinematografic românesc de azi: locul forţei sigure, al stilului elaborat, al rigorii profesionale şi al sondării unor profunzimi umane nebănuite.
Nu stii ce-i cu semnul citarii?
si o spun cu parere de rau! de ce? pt ca noi suntem prea sinceri, facem filme prea reliste, prea din viata noastra si de aia nici nu o sa prinda. omu se uita la un film ca vrea ceva iesit din comun, nu - citez - "puli ", "futem", " mortii matii". Ca asa stie romanu sa faca un film... atat stim, atat facem".
in fine, pacat de noi...
am avut lacrimi in ochi ca pe timpul lui cEASCA la filmele indiene .
fiecare cu gusturile lui
bun film
aaa
mai ca
am vrut sa vb. un pic urat despre cei ce critica acest film
dar,,,,fiecare cu parerea[placerea] lui
si totusi,.
nu ma pot abtine:
pornografilor
urmariti atent filmul,,,,,
Dar al urma urmei din toate filmele proaste care se fac in romania trebuie sa-l propiu pe cel mai putin prost.