Era mereu bunicul cel bun sau bătrânelul hâtru... şi multe altele, ce-i drept, dar aceste două tipuri de personaje, în care-l distribuiau cel mai des cineaştii, l-au întipărit în mintea spectatorilor - şi mai cu seamă a celor din generaţia care azi şi-l aminteşte mai ales sub asemenea chipuri, proprii rolurilor jucate din anii'70 încoace, căci şi înainte-vreme îşi trecuse pe răboj aproape douăzeci de personaje, de vârste mai tinere, începând cu unul pe care nu-l ştie aproape nimeni: era "un om cu o ladă" care trecea prin cadru în "Răsună valea" (1950, Paul Călinescu), la vârsta greu imaginabilă pentru el de numai treizeci de ani.
Căci Ernest Maftei s-a născut în anul 1920, la data de 6 martie, în comuna Prăjeşti, Bacău. Încă elev fiind, la şcoala de învăţători din Bacău, a început să scrie versuri, publicate cu mari elogii în revista "Liliacul". Mândru nevoie-mare, micul moldovean îşi imagina că va lua Premiul Nobel! Nu l-a luat (cel puţin pentru pezie, căci la Nobelul pentru Pace ar fi avut şanse), de vreme ce curând i s-a deşteptat spiritul patriotic, care avea să-l însoţească toată viaţa, astfel că la numai şaptesprezece ani a devenit lider al organizaţiei tineretului naţiomal-creştin Frăţia de Cruce, afiliată Gărzii de Fier.
Prigoana anti-legionară dezlănţuită de Carol al II-lea l-a numărat şi pe el printre cei arestaţi, şi era cât pe ce să-l coste viaţa, odată cu asasinarea câtorva zeci de deţinuţi, membri ai partidului Totul Pentru Ţară, în lagărul de la Vaslui, la data de 21 septembrie, 1939. Fiind nevoit să se retragă temporar din politică, după instaurarea dictaturii antonesciene şi înăbuşirea Rebeliunii Legionare din ianuarie, 1941, Ernest Maftei s-a înscris în acelaşi an la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi. Totuşi, activitatea lui în Frăţia De Cruce a făcut să fie din nou arestat, trecând prin închisorile din Galaţi, Jilava, Văcăreşti, judecat (dar şi achitat) de patru ori. Persecuţiile nu s-au oprit aici, astfel că după 1945, când a absolvit Conservatorul, nu s-a putut angaja nicăieri, decât după ce a adoptat pseudonimul de Erman Valahu, sub care a început să joace la Teatrul Poporului, unde a şi primit ordinul Meritul Cultural clasa I (fără a putea să-l accepte, ca să nu i se descopere adevărata identitate).
Finalmente, condamnat de regimul comunist, a obţinut graţierea datorită talentului său dramatic. Printr-o ironie a vieţii, pe care a acceptat-o conştient fiind că adevăraţii actori îşi compun rolurile, neidentificându-se decât foarte rar cu ele, a debutat cu personajul unui secretar P.C.R., Anghel, în "Desfăşurarea" (1954, Paul Călinescu). Acest emploi aveau să-l urmărească acerb, ajungând chiar până la un înalt ofiţer de securitate (Petre Drăgan, superiorul celebrului Mihai Roman - Ilarion Ciobanu) din 1945-46, în "Conspiraţia" şi "Departe de Tipperary" (1973, Manole Marcus).
Până atunci, însă, fusese şi haiducul Mitruna, în "Răpirea fecioarelor" şi "Răzbunarea haiducilor" (1968, Dinu Cocea), Ispas din "Neamul Şoimăreştilor" (1965, Mircea Drăgan), Constantin din "Meandre" (1967, Mircea Săucan), şi mai ales halucinantul plutonier Dumitrescu din "Reconstituirea" (1971, Lucian Pintilie), portret de o veridicitate incredibilă şi un umor de-a dreptul sinistru - nu numai al miliţianului sârguincios şi brutal, amestecând "omenia" şi isteria, ci mai ales, prin extindere, al politrucului tâmp care-şi dă aere de îndrumător artistic. Astfel l-a descoperit şi Sergiu Nicolaescu, distribuindu-l în Marcu din "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972), acelaşi Petre Drăgan menţionat mai sus, în prima sa scurtă apariţie din "Ultimul cartuş" (1973), muncitorul Aioanei, cel care-şi doreşte un aragaz musai cu patru ochiuri, în "Zile fierbinţi" (1975), bunicul sever şi cinstit al lui Dan Edu (Dan Ivănesei, unul dintre cei doi tineri urmăriţi de miliţie), din "Accident" (1976), şi mai ales umil-stoicul Moş Petrache, catonierul din "Osânda" (1976), care suportă toate umilinţele şi violenţele, până la moarte, fără să-şi trădeze prietenul, pe Manlache Preda (Amza Pellea).
Ulterior, colaborarea cu Nicolaescu urma să i-i mai aducă pe sergentul Zaheu ("Pentru patrie", 1978), Greenleaf ("Mihail, câine de circ", 1979), sau Luca Mavrodin ("Ultima noapte de dragoste", 1980). În aceeaşi perioadă, Dan Piţa avea să-i speculeze la rândul lui surprinzătoarele resurse spre registrul grotesc-macabru, în "Duhul aurului" (1974), după care Alexandru Tatos i-a oferit şansa unei scurte dar percutante compoziţii dramatice cu Gh. Gh. Ion, din "Mere roşii" (1976).
Juca mereu cu aceeaşi dezinvoltură niciodată banală, capabil să găsească resurse inedite în fiecare personaj, îndreptat fie spre omenie, fie spre umor, fie pe calea compoziţiilor negative, dar n-avea să i se mai ofere niciodată un rol de nivelul plutonierului Dumitrescu. Deşi încă nu avea şaizeci de ani, fizionomia sa îmbătrânită permatur îl orienta tot mai des spre bunicii şi moşnegii pe care i-am amintit la început - inclusiv, nu din vina lui, ruşinosul rol principal din "Tusea şi junghiul" (1989-91), unde Mircea Daneliuc nu făcea decât să-i batjocorească, pe el şi pe Olga Tudorache - trecând astfel prin filme şi filme, aproape optzeci la număr, adunate în peste jumătate de secol trăit în faţa aparatului de filmat. Din fericire, în plan trupesc şi sufletesc, Bădia Ernest Maftei (cum îi spuneau toţi cei apropiaţi - şi nu numai ei) rămânea mereu proaspăt - chiar foarte proaspăt, mai ales când era vorba de doamne şi domnişoare (multe anecdote circulau prin Buftea pe tema asta, şi numai decenţa mă împiedică să le reau aici pe cele mai picante). Buna lui soţie îi înţelegea această slăbiciune, înţelepciunea şi discreţia amândurora făcându-i să rămână nedespărţiţi până la capăt - adică în 1991, când a răpit-o de lângă el un infarct cauzat de noile hărţuieli declanşate din partea regimului lui Ion Iliescu. Căci, începând din noaptea de 21/22 decembrie, 1989, Ernest Maftei şi-a reluat lupta activă de militant patriot. Nu voi detalia acum această nouă etapă, intensă şi bogată, din viaţa politică a marelui actor, întrucât a fost deja relatată de el însuşi, în numeroase interviuri, precum şi de alţi jurnalişti şi comentatori. Amintesc, doar, că ne vedeam adesea pe la mitingurile şi marşurile P.N.Ţ.C.D. şi ale Alianţei Civice, unde venea mereu purtând straie ţărăneşti, şi ne mai aminteam cu căldură de vremurile petrecute pe platourile din Buftea - precum şi de prima noastră întâlnire... În vara anului 1979, pregătindu-mă pentru admiterea la regie de film, doi foşti ofiţeri din Armata Regală, colonelul Ilie Dumitrescu şi generalul Marcel Olteanu, care-l cunoşteau pe Ernest Maftei din perioada vechii lor lupte anticomuniste, m-au dus să-l cunosc şi să primesc de la el câteva poveţe.
Acea dimineaţă de duminică, în apartamentul de pe Calea Griviţei al soţilor Maftei (locuinţa urbană, dublată de gospodăria de pe malul lacului Buftea), mi l-a dezvăluit pe Omul Bădia, hâtru şi cald, înţelept şi emotiv, lăcrimând la relatările bătrânilor ofiţeri sau punctându-şi sfaturile către mine cu câte o glumă plină de tâlc. La o adică, mi-a recomandat, când mă voi vedea faţă-n faţă cu comisia de admitere, să-i privesc pe ăia drept în ochi, cu fruntea sus şi zâmbetul pe buze, spunându-mi în sinea mea varianta franceză a frazei: "Nebunule, toate momentele fug" - pentru cine nu ştie deja cum sună: «Fou, tous les moments courent!» (unde fonetica e totul!) Şi mai avea Bădia o vorbă.
Rememorându-şi visul din copilărie, de a primi Premiul Nobel, completa: "Nu l-am luat, dar mai am timp. Eu trăiesc o sută de ani!" A trăit "doar" optzeci şi şase - până în 10 octombrie, 2006. Dar optzeci şi şase de ani plini, bogaţi, pe toate planurile: artistic, patriotic, uman şi... bărbătesc.
Părerea ta
Spune-ţi părerea