Am inceput sa urmaresc noul film al lui Brian De Palma, “The
Black Dahlia” (tradus prea poetic la noi “Dulcele sarut al
Daliei”), cu imaginea afisului in minte (cel cu firul de sange).
Intunecat, misterios, socant, de o violenta subtila, rau
prevestitoare, afisul este probabil unul dintre cele mai reusite
de anul acesta. Si este perfect pentru acest film, un adevarat
film-clovn, prea colorat si strident ca sa fie noir, asa cum ii
place regizorului sa afirme.
Alambicata si arborescenta, intriga filmului se invarte in jurul
unei crime si a celor doi detectivi insarcinati s-o rezolve. Cand
corpul oribil mutilat al actritei Elizabeth Short (Mia Kirshner)
este descoperit, politistii Bucky Bleichert (Josh Hartnett) si
Lee Blanchard (Aaron Eckhart) trebuie sa afle cine este asasinul.
Nu dupa mult timp, cei doi isi dau seama ca lumea in care se
invartea Short are stranse legaturi cu Kay Lake (Scarlett
Johansson), iubita lui Lee, si ca uciderea starletei este doar
una dintre manifestarile unui mediu corupt, de care politia nu
este deloc straina.
Poate ca lui De Palma ii place sa spuna ca “The Black Dahlia”
este un film noir. Ei bine, nu este. Sau, mai bine zis, doar
poarta masca unui film noir. Construit pe simbolul clovnului, al
mastii, al improvizatiei, filmul este o amestecatura de situatii
si personaje care nu sunt ceea ce par a fi, sau incearca cu tot
dinadinsul sa se nege. Totul in "The Black Dahlia" este o imagine
fisurata, cosmetizata, adesea incerta, construita pe ceva la fel
de vremelnic ca si puful unei papadii. Personajele sunt un defect
ambulant, care nu intarzie sa se prabuseasca sub povara propriei
imperfectiuni. Cicatricile de pe pielea lui Kay, incisivii lui
Bucky, cu care De Palma ne ofera un (prea) lung cadru, casele
facute de magnatul Linscott, sexualitatea confuza a lui
Madeleine, asemanarea lui Elizabeth Short cu Vivien Leigh, toate
sunt indicii ale unui deznodamant curativ, tamaduitor, dar
ineficient.
Filmul lui De Palma este despre coruptie, in toate sensurile
cuvantului. Prin urmare nu e deloc de mirare cand tot ceea ce
parea de la sine inteles se dovedeste a fi fals, gaunos, si toate
mastile cad, dezvaluind fete hade, schimonosite. Din pacate, De
Palma impinge prea departe aceasta identificare, si intregul sau
film devine corupt, dar nu din cauza viziunii regizorului, ci din
cauza unui detaliu tehnic.
Initial, De Palma a gandit povestea actritei ucise in anii ’40 la
Hollywood, una dintre cele mai celebre crime nerezolvate din
Statele Unite, ca un film de trei ore. Pentru a-l face mai
accesibil, regizorul a renuntat la toate scenele de legatura, nu
neaparat esentiale, dar care le faceau pe cele importante sa se
lege. Rezultatul final este confuz, greu de urmarit (chiar si cu
momentele-soc, specialitatea lui De Palma), astfel incat simti
incontinuu nevoia sa ai la indemana pix si carnet, pentru a-ti
nota numele personajelor si relatiile dintre ele, instrumente
fara de care esti amenintat la tot pasul de reactii “wow, asta
ce-a fost?”.
La premiera (“The Black Dahlia” a deschis festivalul de la
Venetia), Brian De Palma a vorbit despre violenta, sexualitate si
mister ca ingrediente-cheie ale filmului sau. “De obicei
studiourile se sperie de asemenea filme”, a comentat regizorul,
malitios. Se sperie studiourile, dar uneori se sperie si
spectatorii, pentru ca filmul aluneca adesea in grotesc, fiind o
combinatie intre “L.A. Confidential” si (total inutil si
inexplicabil) “Saw”.
In orice caz, in ciuda povestii incomprehensibile, De Palma a
reusit un film care arata bine, chiar daca depaseste genul noir
cu prea desele cadre in care apare cadavrul lui Elizabeth.
Atmosfera vremurilor este redata foarte bine, ritmul este alert,
iar Scarlett Johansson, usor vampa, dar nu prea mult, cu o mana
in sold si tragand cu sete din porttigaret nu-i o imagine usor de
uitat. Din pacate, actrita face doar atat in “The Black Dalia”.
Desi genericul este plin de nume mari, nu actorii principali sunt
cei care vor atrage atentia. Hartnett este corect si atat,
Eckhart exagerat, Johansson doar “face frumos”, iar Hilary Swank,
in rolul bisexual al bogatei si depravatei Madeleine Linscott,
pare prea incordata, desi rolurile de fata-baiat sunt
specialitatea ei. Fiona Show (matusa Petunia din seria Harry
Potter) este dementiala in rolul mamei duse cu pluta a lui
Madeleine, iar Mia Kirshner superba in cel al lui Elizabeth Short
(pe langa Vivien Leigh, actrita seamana uimitor si cu adevarata
Short). Din pacate, De Palma se incapataneaza sa ne-o arate pe
Kirshner in varianta ciopartita, iar sarutul ei nu pare deloc
dulce.
Black Dahlia” (tradus prea poetic la noi “Dulcele sarut al
Daliei”), cu imaginea afisului in minte (cel cu firul de sange).
Intunecat, misterios, socant, de o violenta subtila, rau
prevestitoare, afisul este probabil unul dintre cele mai reusite
de anul acesta. Si este perfect pentru acest film, un adevarat
film-clovn, prea colorat si strident ca sa fie noir, asa cum ii
place regizorului sa afirme.
Alambicata si arborescenta, intriga filmului se invarte in jurul
unei crime si a celor doi detectivi insarcinati s-o rezolve. Cand
corpul oribil mutilat al actritei Elizabeth Short (Mia Kirshner)
este descoperit, politistii Bucky Bleichert (Josh Hartnett) si
Lee Blanchard (Aaron Eckhart) trebuie sa afle cine este asasinul.
Nu dupa mult timp, cei doi isi dau seama ca lumea in care se
invartea Short are stranse legaturi cu Kay Lake (Scarlett
Johansson), iubita lui Lee, si ca uciderea starletei este doar
una dintre manifestarile unui mediu corupt, de care politia nu
este deloc straina.
Poate ca lui De Palma ii place sa spuna ca “The Black Dahlia”
este un film noir. Ei bine, nu este. Sau, mai bine zis, doar
poarta masca unui film noir. Construit pe simbolul clovnului, al
mastii, al improvizatiei, filmul este o amestecatura de situatii
si personaje care nu sunt ceea ce par a fi, sau incearca cu tot
dinadinsul sa se nege. Totul in "The Black Dahlia" este o imagine
fisurata, cosmetizata, adesea incerta, construita pe ceva la fel
de vremelnic ca si puful unei papadii. Personajele sunt un defect
ambulant, care nu intarzie sa se prabuseasca sub povara propriei
imperfectiuni. Cicatricile de pe pielea lui Kay, incisivii lui
Bucky, cu care De Palma ne ofera un (prea) lung cadru, casele
facute de magnatul Linscott, sexualitatea confuza a lui
Madeleine, asemanarea lui Elizabeth Short cu Vivien Leigh, toate
sunt indicii ale unui deznodamant curativ, tamaduitor, dar
ineficient.
Filmul lui De Palma este despre coruptie, in toate sensurile
cuvantului. Prin urmare nu e deloc de mirare cand tot ceea ce
parea de la sine inteles se dovedeste a fi fals, gaunos, si toate
mastile cad, dezvaluind fete hade, schimonosite. Din pacate, De
Palma impinge prea departe aceasta identificare, si intregul sau
film devine corupt, dar nu din cauza viziunii regizorului, ci din
cauza unui detaliu tehnic.
Initial, De Palma a gandit povestea actritei ucise in anii ’40 la
Hollywood, una dintre cele mai celebre crime nerezolvate din
Statele Unite, ca un film de trei ore. Pentru a-l face mai
accesibil, regizorul a renuntat la toate scenele de legatura, nu
neaparat esentiale, dar care le faceau pe cele importante sa se
lege. Rezultatul final este confuz, greu de urmarit (chiar si cu
momentele-soc, specialitatea lui De Palma), astfel incat simti
incontinuu nevoia sa ai la indemana pix si carnet, pentru a-ti
nota numele personajelor si relatiile dintre ele, instrumente
fara de care esti amenintat la tot pasul de reactii “wow, asta
ce-a fost?”.
La premiera (“The Black Dahlia” a deschis festivalul de la
Venetia), Brian De Palma a vorbit despre violenta, sexualitate si
mister ca ingrediente-cheie ale filmului sau. “De obicei
studiourile se sperie de asemenea filme”, a comentat regizorul,
malitios. Se sperie studiourile, dar uneori se sperie si
spectatorii, pentru ca filmul aluneca adesea in grotesc, fiind o
combinatie intre “L.A. Confidential” si (total inutil si
inexplicabil) “Saw”.
In orice caz, in ciuda povestii incomprehensibile, De Palma a
reusit un film care arata bine, chiar daca depaseste genul noir
cu prea desele cadre in care apare cadavrul lui Elizabeth.
Atmosfera vremurilor este redata foarte bine, ritmul este alert,
iar Scarlett Johansson, usor vampa, dar nu prea mult, cu o mana
in sold si tragand cu sete din porttigaret nu-i o imagine usor de
uitat. Din pacate, actrita face doar atat in “The Black Dalia”.
Desi genericul este plin de nume mari, nu actorii principali sunt
cei care vor atrage atentia. Hartnett este corect si atat,
Eckhart exagerat, Johansson doar “face frumos”, iar Hilary Swank,
in rolul bisexual al bogatei si depravatei Madeleine Linscott,
pare prea incordata, desi rolurile de fata-baiat sunt
specialitatea ei. Fiona Show (matusa Petunia din seria Harry
Potter) este dementiala in rolul mamei duse cu pluta a lui
Madeleine, iar Mia Kirshner superba in cel al lui Elizabeth Short
(pe langa Vivien Leigh, actrita seamana uimitor si cu adevarata
Short). Din pacate, De Palma se incapataneaza sa ne-o arate pe
Kirshner in varianta ciopartita, iar sarutul ei nu pare deloc
dulce.
