Al doilea documentar de lungmetraj al regizorului norvegian Silje Evensmo Jacobsen, A New Kind of Wilderness, urmărește o familie în încercarea de a trăi departe de societate, în armonie cu natura. Filmul a câștigat premiul special al juriului la Festivalul de Film de la Sundance.
Maria și Nik sunt doi părinți fericiți, îndrăgostiți atât unul de celălalt, cât și de natură și de cei patru copii ai lor. Au ales să locuiească toți împreună la fermă, înconjurați de animale și plante și bazându-se pe agricultură pentru a se hrăni. Și-au dorit un stil de viață în care să nu depindă de altcineva pentru supraviețuire. Un stil de viață ecologic, în care să nu rănească planeta și în care amprenta lor de carbon să fie minimă. Un stil de viață care reprezintă răspunsul la o dorință arzătoare de izolare față de societatea tot mai uniformizată, chiar și în țările nordice, unde comunitățile sunt încă mai deschise decât în restul Europei.
Copiii lor au parte de educație acasă, pentru a evita astfel dezvoltarea lor în instituțiile de învățământ cunoscute pentru îngrădirea creativității și a gândirii critice. Și se pare că acest „parenting” alternativ funcționează. Celor mici nu li se ascund concepte și noțiuni abstracte sau considerate tabu din frica că „nu vor înțelege”, în consecință se maturizează mai ușor, dar își păstrează curiozitatea și sunt încurajați să se joace în continuare. Odată cu înaintarea în vârstă, sunt mai predispuși la introspecție și asertivitate. Imaginea unui preșcolar lăsat să privească împușcarea boului sau să taie lemne cu toporul va isteriza cu siguranță câțiva părinți tradiționalisto-conservatori, dar camera de filmat a lui Jacobsen nu minte. De-a lungul anilor, diferența dintre ei și proprii noștri copii este izbitoare. Mai ales atunci când sunt nevoiți să se confrunte cu pierderea mamei la o vârstă fragedă.
Titlul documentarului A New Kind of Wilderness vine de la articolul publicat de fotografa Maria Vatne pe blogul ei personal WILD+FREE la câteva luni după ce s-a îmbolnăvit de cancer cervical. În rândurile ei optimiste, mama descria noua sălbăticie ca un proces scump ce oferă o nouă perspectivă asupra vieții: „Așadar, acum, când ar fi trebuit să fim în autorulota noastră undeva prin Europa, ne confruntăm în schimb cu un alt tip de sălbăticie: drumul întortocheat al vindecării. Tăind prin frică și haos, ne găsim calea, zi de zi, oră de oră. Căzând și ridicându-ne din nou. Învățând continuu cum să avem încredere. Prin muncă interioară, eliberând-ne, săpând adânc.”
Prin acest paragraf, Maria anticipa călătoria pe care familia sa va fi nevoită să o parcurgă atunci când ea va fi părăsit această lume, pentru că majoritatea cadrelor din film – surprinse cu o cameră de mână, cu o imagine nealterată color – ne fac martori tocmai la acest proces firesc de vindecare. Aici se observă cu adevărat diferența de mentalitate. Aici se văd mugurii rezilienței, a căror rădăcină a fost sădită cu mult timp înainte.
În felul copiilor de a se adapta la situație și la mersul la o școală „normală”. În modul fiicei mari, singura cu alt tată, de a-și exprima emoțiile și a comunica deschis despre sentimente dificile. În resemnarea calmă a lui Nik de a face concesii și a alege cea mai potrivită variantă pentru toată lumea, chiar dacă nu este cea ideală sau cea preferată de el. În încercarea de a împăca participarea la societate cu un trai sustenabil, onorând în acest fel amintirea mamei și oferind cele mai bune condiții copiilor.
