Din anonimul Anonimului, Marian Crisan devine Megatron-ul Cannes-ului

Cvasi-necunoscut pana mai ieri, Marian Crisan a devenit brusc un interlocutor obligatoriu dupa castigarea celui de-al treilea Palme d'Or pentru scurtmetraj al Romaniei. Filmul are un titlu catchy, Megatron, iar influenta periculosului lider al Decepticon-ilor din popularul univers Transformers, aparent redusa la rolul unei jucarii dintr-un meniu McDonald's, este de fapt mult mai adanca. Megatronii din Megatron sunt de fapt doi: Marian Crisan si pustiul Maxim (putea avea un nume mai potrivit?) Adrian Strinu, pe scurt Max. Cum a ajuns Marian Crisan din anonimul Anonimului (regizorul a fost descoperit de Alex Leo Serban, directorul artistic al festivalului din Delta) Megatron-ul Cannes-ului, descoperim in urmatorul interviu, in care regizorul ne descrie si urmatoarele sale proiecte.

Usor deconectat de cantitatea brusca de interes suscitata (si in acelasi timp uimit de lipsa cvasi-totala de interes dinaintea premierii), Marian Crisan ne mai spune cum e cand pentru un minut de film golesti o gara intreaga si te superi ca trenul vine "prea incet", cum se va inspira din viata lui Tudor Sisu pentru primul sau lungmetraj si cum ar vrea sa-l "populeze" in principal cu actori amatori, "din cartier". Megatron va putea fi vazut in premiera nationala la TIFF, insotit de "colegul" sau cannez, Boogie. Tot la TIFF va putea fi vizionat un documentar al lui Marian Crisan, Luni, parte din procesul de documentare pentru primul sau lungmetraj.

Megatron este al treilea scurtmetraj premiat (dupa Lampa cu caciula si O zi buna de plaja - n.r.) in care protagonistul e un copil. Cum te-ai descurcat cu Max?
A fost bine, n-am avut probleme cu el. Inca de cand l-am ales am schimbat numele personajelor, le-am zis Gabi si Max, numele actorilor, ca sa nu se incurce. El avea numele bolduit in scenariu, asa ca-i "sarea" in fata fiecare scena in care aparea. Oricum, e un copil foarte inteligent si nu se plangea niciodata sau nu facea scene. Mai zicea el ca nu stie textul, desi il stia, mai zicea ca nu e in stare, ca sa mai stam...

Deci si mici fite de vedeta...
Da, si de-astea, dar numai pana cand ii ziceam: "acuma facem pe bune". Se speria un pic cand auzea de "pe bune" (rade) si incepea sa dea tot ce putea si iesea din ce in ce mai bine. Si cand avea el chef sa se joace...

...va jucati si voi, luati o pauza.
Ei, nu prea... (rade)

(inainte de interviu si de vizionarea in liniste a scurtmetrajului, Mihaela Ionita, printre grijile careia se numara in timpul filmarilor si "uraganul" Max, mi-a povestit cum acesta, urcat pe bicicleta, o luase la goana spre autostrada plina de masini in viteza. E doar o mostra din seria de nazbatii ale pustiului argint-viu, care, cvasi-invincibil ca Megatron, a scapat nevatamat din fiecare acrobatie)

Ati tras multe duble?
Nu, nici nu se putea. Cum aveam cadre lungi si trageam pe role de pelicula mari, de zece sau 12 minute, era riscant sa fac multe duble, pentru ca puteam termina rola fara sa am ceva bun. In general numarul de duble a fost cam de unu la patru. Dar sunt cadre precum cel din gara unde am tras doar doua duble. Din astea, una e gresita, pentru ca nu ne-am sincronizat cu trenul, ca a venit prea tarziu. Asa ca am revenit a doua zi la cinci dimineata.

Si daca iesea din nou prost cadrul respectiv trebuia sa veniti iar ziua urmatoare.
Pai nici nu prea aveam cum, costa prea mult. Toate persoanele din cadru, toti navetistii de pe peron, erau oamenii nostri, figuranti. Ar fi costat prea mult sa revenim cu totii a doua zi. Iar eu voiam neparat gara aia, care nu era un capat de linie. Si era un tren care trecea spre Giurgiu fix la 5.23 dimineata. Atunci era lumina potrivita, atmosfera potrivita. Noi am pus doar grilajul pentru biciclete si personajele care asteapta venirea trenului.

Deci gara era pustie la ora aceea.
Nu! Culmea, nu e deloc pustie, e plina de navetisti, e mult mai plina decat in film. Dar toti erau in spatele camerei. Cu greu am facut liniste ca sa putem filma, a fost o minune ca a iesit bine cadrul ala. Bine, fusese pregatit totul, CFR-ul anuntat, conductorul trenului stia ca nu trebuie sa dea cu... sirena, toate detaliile. Prima oara a iesit prost din mai multe motive, si trenul a venit prea incet...

...a oprit asa, artistic, ca pentru film!
Da, s-a gandit ca trebuie sa joace... (rade) Dar a doua zi a iesit totul bine si, dupa ce-am vazut ca s-a intamplat cadrul acela, m-am linistit. A fost cam greu de facut. Era in ziua a doua sau a treia de filmare si mi-am zis ca daca ala a iesit bine, o sa iasa bine si restul.

Si uite ca in momentul in care vezi filmul ai impresia ca navetistii pur si simplu erau acolo, ca trenul venea, era liniste, frumos, iar tu doar ai dat drumul la camera. Este o impresie cat se poate de gresita, caci iata, ceea ce imi povestesti arata cat de greu se filmeaza, oricat de simplu pare cadrul de pe ecran.
Da, a fost greu, pentru ca din primul moment am vrut sa imprimam stilul asta, foarte realist. Am vrut sa schimbam cat mai putin realitatea. Si cu miscarile camerei a fost la fel, le-am limitat. Nu avem prim-plan-uri, nu miscam camera decat atunci cand personajele se misca si ele. Pur si simplu am lasat lucrurile sa se intample in fata camerei, fara a interveni cu ea intruziv. Am incercat sa ramanem undeva sau sa asteptam undeva, nu sa mergem cu ei, cam asta a fost stilul de a filma. Doar atunci cand ies din McDonald's iesim si noi cu ei, dar asta doar pentru ca trebuie sa fim aproape, sa auzim ce zic. Puteam sa tragem cadru larg, dar n-am mai fi auzit nimic, iar conversatia era prea dramatica pentru a o pierde. Dar in rest am preferat sa pastram distanta.

Cati oameni aveai in echipa?
Cam 30, ca la orice scurtmetraj, de fapt si lungmetraj de la noi. E echipa romaneasca, stabila, fara constructori de decoruri. In scena din McDonald's am fost mult mai multi, aproape 100, pentru ca erau numai oamenii nostri acolo, de la vanzatori, la bucatari si clienti. Erau unii figuranti care treceau doar o secunda prin cadru si nu-i mai puteai folosi.

Pai cum, ieseau din cadru, se schimbau repede si intrau iar, ca la prezentarile de moda.
(rade) Da, a fost unul care a facut asta, dar se vede doar din spate si intr-un cadru larg. A trebuit sa facem totul sa mearga repede.

Cat au durat filmarile?
Patru zile. Aveam cam doua locatii pe zi. Bine, la McDonald's a fost doar o zi, de fapt o dimineata, pentru ca nu ne-au lasat decat noaptea, ca sa nu "speriem" clientii.

La TIFF vom putea vedea in premiera, pe ecran mare, Megatron. Si acolo o sa arati si Luni, un documentar despre Tudor Sisu din La Familia, din a carui poveste de viata te inspiri si pentru primul tau lungmetraj. Poti sa dezvolti?
Pai si acest documentar, Luni, e parte din prospectia si cercetarea pentru scenariul lungmetrajului. Ideea scenariului asta a aparut acum doi ani, in momentul cand Sisu a fost arestat din nou. Fusese inchis un an, eliberat, si dupa sase luni de libertate arestat din nou. Noi tocmai filmam un videoclip cu el si Puya si a disparut pur si simplu. Azi radeam, glumeam, era totul bine si apoi a fost inchis. Am continuat videoclipul cu Puya, dar normal ca simteam o lipsa, Sisu era in puscarie, vorbeam la telefon cu el. In anul acela, al doilea din puscarie, am inceput sa ma gandesc la un film despre viata unui tanar ca el. Am realizat un sinopsis dezvoltat, am gasit pe cineva interesat de poveste si acum suntem practic in momentul in care ar trebui sa scriem scenariul. Am incercat sa gasesc o structura cat mai potrivita pentru subiect.

Si ar fi un film biografic sau un film "inspirat din" viata lui Tudor?
Nu, ar fi mai degraba "inspirat din". Incet-incet se indeparteaza si de varsta si de situatia lui reala. Realitatea e crunta, e mai degraba potrivita pentru un documentar, inca nu suntem siguri daca vrem sa facem un film atat de dur si de cinic. Viata unui heroinoman din Romania nu ar avea nimic atragator, ca sa zic asa, ar fi iarasi un film de critica sociala, pentru ca heroinomanii sunt marginalizati in Romania. Numarul loc creste exponential, cu circa 10.000 de persoane pe an doar in Bucuresti, dar presa prefera sa scrie despre subiecte usoare, despre nu stiu ce pereche de pantofi si-a luat vreun cantaret, dar despre problemele reale ale tinerilor, ca sa zicem asa, nu scrie nimeni. Iar oamenii, bineinteles, cred ceea ce vad la televizor sau in filmele americane, unde se prezinta o realitate super-glamuroasa si lasa impresia ca devii cine stie ce supererou daca tragi heroina, cum e in Pulp Fiction. Ceea ce nu e adevarat si nu cred ca e bine sa vinzi tentatia aceasta.

Asta va fi mesajul filmului?
Implicit voi spune asta in film, pentru ca incercam sa abordam povestea cat mai realist, cu toate ingredientele: si hip-hop si "in cartier" si droguri si "mafie" si vagabonzi. Nu va fi ca in filmele americane sau englezesti, lumea asta are poezia ei si vreau sa ajungem sa spunem o poveste din interior, cu ritmul si viata ei, cu baieti de cartier care vorbesc ca baietii de cartier si asa mai departe.

Ai consilieri "din teritoriu"?
(rade) Pai consilierii sunt prietenii mei. Traiesc in cartier cu ei, locuiesc de cinci ani acolo, sotia mea e de acolo, ei sunt de acolo, ne intalnim cu ei in fiecare zi. Normal ca ne vom sfatui cu ei, la modul "ce zici, e credibil dialogul asta?" (rade)

Si actorii ai vrea sa fie tot de-acolo sau preferi profesionistii?
Am vrea sa lucram cu amatori.

Inclusiv rolurile principale?
Cam asta ar fi intentia. Dar vom vedea dupa finalizarea scenariului...

Poate-l iei pe Andi Vasluianu.
(rade) Da, da, da, si pe Dragos Bucur. Categoric. Nu, nu stiu inca. Intentionam un stil neo-realist, cu actori neprofesionisti, dar sa vedem ce va fi. Oricum avem nevoie si de actori buni, care sa dea un impuls si sa-i ajute si pe ceilalti, dar clar vrem ceva fresh.

Vrei ceva gen videoclip sau ceva mai contemplativ, ca Megatron?
O combinatie. Dar acum nu stiu, imi voi da seama cand termin scenariul. Ar putea fi un stil mai in forta, gen videoclip. Depinde mult de cum va fi scenariul final. Momentan e in stadiu de proiect, am un sinopsis detaliat, cu o structura vandabila, dar numai la sfarsit voi vedea daca-i imprim un stil gen Scorsese, plin de energie, cu aer in piept tot timpul, sau pot merge spre ceva mai contemplativ, mai asezat pe margine.

Acesta e primul proiect pe care l-ai putea face, dar mai ai unul.
Da, pe primul am sa-l scriu singur, dar celalalt este dupa o idee de Tudor Pojoni (in foto, jos), monteurul meu. Este ideea lui si n-am sa zic mai multe despre ea, dar e foarte buna. Am fost cu ea intr-un workshop de scenaristica si am avut reactii foarte bune. Pe acesta s-ar putea sa-l scriem impreuna. Iarasi e greu de zis ce ritm si ce feeling ii imprimi scenariului, voi decide asta daca voi fi eu regizorul sau altcineva daca va regiza altcineva.

Vad ca esti flexibil, alti regizori nu si-ar da scenariile altui regizor, ar prefera sa le faca singuri.
Depinde de placerea pe care o ai cand lucrezi intr-o anumita echipa. Daca scrii sau lucrezi in doi sau cinci oameni cu care te impaci perfect, e foarte bine, dar si eu cred in cinema-ul de autor si mai cred ca e tot ce-i mai bun in cinematograful european. In acelasi timp cred si in echipa, dar nu la modul american, super profi...

...dar si birocratic, fiecare cu sertarasul lui.
Exact. Si aceasta a doua idee este exemplul cel mai bun. Ideea e a lui Tudor si mie mi-a placut foarte mult. Am raspuns ca producator, ca scenariul a inceput cu mine ca producator, nu ca regizor. Am primit ideea, am pus-o in valoare, am bagat-o impreuna cu Tudor intr-un workshop Media, am obtinut fonduri pentru dezvoltare. Dar incet-incet am hotarat sa scriem impreuna. Dar pur si simplu cred in idee, nu intr-un business care iti impune o anumita procedura, anumite stereotipuri.

Oricum bani nu sunt suficienti si te chinui sa faci film, asa ca o faci pentru placerea si pasiunea si prietenia celor cu care colaborezi. Banii mai putini nu conteaza chiar atat de mult, dar energia asta conteaza.