Drama renumitului regizor brazilian Walter Salles a făcut furori la cele mai prestigioase festivaluri de film și ceremonii de premiere.
Walter Salles s-a făcut remarcat la nivel internațional în 1996, odată cu apariția filmului Central Station, câștigător al Ursului de Aur la Berlin, al unui Glob de Aur și al unui premiu BAFTA. Protagonista era interpretată atunci de Fernanda Montenegro, nominalizată și ea la Oscar pentru Cea mai bună actriță. Aproape trei decenii mai târziu, într-un moment de o ciclicitate fascinantă, fiica ei Fernanda Torres interpretează cu emoții atent calibrate rolul principal din cea mai nouă producție a cineastului, aflându-se în cursa pentru același premiu.
O istorie trecută cu vederea de mulți europeni este redată amănunțit în I’m Still Here, bazat pe Ainda estou aqui, colecția de memorii a lui Marcelo Rubens Paiva. Dramă politică urmărește crimele comise de regimul dictatorial al Braziliei din anii ’60, dispariția fostului deputat Rubens Paiva (Selton Mello) – tatăl autorului – și ambiția neclintită a soției lui, Eunice (Fernanda Torres, jucată la bătrânețe chiar de mama ei Fernanda Montenegro), de a lupta timp de zeci de ani pentru dreptate și un certificat de deces care să-i aline suferința.
Pelicula debutează cu mult soare și voie bună. Cei cinci copii ai înstăritei familii Paiva se distrează pe plajă, se filmează cu propria cameră, înoată și joacă volei. Părinții dansează împreună și se bucură de oportunitatea fiicei lor de a pleca la Londra. Începutul e învăluit într-o ceață a bunăstării personale și a simplității vieții, presărată doar cu mici indicii ale sistemului abuziv ce va zgudui întreaga familie din temelii. Tragedia se întâmplă într-o zi obișnuită, atunci când Rubens este arestat pentru a fi interogat. O zi mai târziu, soția lui și una dintre fiice sunt luate și ele la secție, dar eliberate ulterior.
În ciuda faptului că cei aflați la putere în acel moment erau anti-comuniști, brutalitatea lor se dovedește izbitor de asemănătoare cu cea de care s-a lovit țara noastră. Fiindcă întreaga poveste este privită din perspectiva lui Eunice, nu vedem niciodată metodele de tortură folosite în principal pe bărbați. Însă observăm sângele de pe jos, auzim urletele altor prizonieri, și apoi, în cele din urmă, înțelegem că Rubens Paiva a fost ucis în bătaie pentru simplul fapt că ajuta deținuții politici să comunice cu rudele lor îngrijorate. Teroarea este omniprezentă, iar secvența din închisoare devine mai înfricoșătoare decât unele filme de groază în care amenințarea este arătată explicit.
Imaginea pe film a lui Adrian Teijido, cu o cromatică dominată de nuanțe de maro și tonuri șterse, și muzica veche a lui Warren Ellis, de la autohtonă la „gringo”, conturează cu desăvârșire atmosfera de epocă (1971), adaptându-se apoi pentru celelalte două perioade mai apropiate de zilele noastre (1996 și 2014). Costumele și scenografia sunt de asemenea o parte fundamentală din construcția realistă a universului, la fel ca personajele autentice din scenariul lui Murilo Hauser și Heitor Lorega.
Timp de 2 ore și un sfert, Walter Salles ne reamintește cât de norocoși suntem să trăim într-un sistem democratic. I’m Still Here reprezintă un avertisment de care avem nevoie din ce în ce mai urgent, pentru a nu lua de-a gata binele de care ne bucurăm în prezent. Rubens Paiva a ajuns de-a lungul anilor un simbol al rezistenței, însă ce a salvat familia a fost reziliența lui Eunice și încăpățânarea ei de a zâmbi sfidător în fața tragediei. Dacă am fi în locul ei, am avea aceași putere? Mai bine să nu aflăm niciodată.
