Filmul lui Antonio Banderas se lanseaza saptamana viitoare in cinematografele din intreaga tara. A putut fi insa vazut cu ocazia festivalurilor de film de anul acesta de la noi. Vi-l recomandam pentru stilul vizual. Imaginea este intotdeauna captivanta, cautand unghiuri si incadrari deosebite.
- Ce inseamna „Drumul Englezului?” (traducerea pentru El camino de los ingleses/ Ploaie de vara) pentru tine, in afara faptului de a fi numele celui de-al doilea film al tau ca regizor?
- In roman este mai putin clar, dar in film se refera la un loc specific care poate fi vazut din barul lui Gonzalez Cortes unde se întalnesc personajele principale. In Malaga, este numele drumului catre Antequera. Faptul ca este un loc specific duce la alte lucruri, dupa cum explica personajele din film. Este un proces pe care trebuie sa il parcurgem cu totii si pe care toti cei care au ajuns la varsta mea l-au parcurs – trecerea de la adolescenta la maturitate. „Drumul Englezului” duce catre întreaga lume, asa cum Luli ii explica lui Miguelito.
- Personajele merg pe acest drum în cautarea propriilor vise. Al tau care a fost?
- Visul meu a fost de fapt mult mai mic decat ceea ce mi se întampla. Am vrut doar sa fiu un actor de teatru, nu un star de cinema. M-ar fi multumit sa fiu un actor figurant la Teatro de la Zarzuela din Madrid. Voiam doar sa fiu profesionist. Din fericire, nu am pierdut impulsul care m-a determinat sa parasesc Malaga pe 3 august 1980. Îmi amintesc momentul exact în care trenul a parasit gara, precum si pe cei care au venit sa ma conduca. Si ceea ce mi-au adus: pachete de tigari, mancare si chiar bani. Am plecat din Malaga cu 15.000 de pesete si cand trenul a parasit gara am stiut ca devenisem altcineva – ca orice s-ar fi întamplat, m-as fi întors la Malaga cu totul schimbat. Si acum m-am întors, dupa 26 de ani. Într-un fel sau altul, eu merg pe Drumul Englezului în sens invers. Acesta nu este doar al doilea film al meu, este reîntoarcerea mea la Malaga, în anii ’70 si la cel care eram atunci. Si exact asta încerc sa explorez. De aceea filmul abordeaza atat de multe zone. Se întoarce în anii ’70, ani cu o mare încarcatura politica în Spania, desi filmul nu prezinta evenimente politice sau petreceri ale adolescentilor din acele timpuri. Filmul izoleaza personajele într-o sfera în afara timpului.
- Este acest film mai mult despre personaje decat despre reflectiile unei generatii?
- Acest lucru este evident nu doar în continutul filmului ci si în felul în care am încercat sa-l filmam. Am folosit de multe ori lentile telefoto pentru a face fundalul mai neclar, facand scenele sa para aproape picturi abstracte. Nu am încercat sa fac un film neorealist despre obiceiurile locale. Si acesta este un tip de cinema care îmi place, dar nu e pentru mine. Chiar si Crazy in Alabama, care a fost mai mult realist, a avut un accent excentric, pentru ca ma intereseaza mai mult acele locuri decat lumea realismului. Am preferat sa prezentam reflectii pe teme precum moartea – nu atat de mult moartea în sine, care are si ea locul ei în film – cat moartea diferitelor etape si cum ne deschidem treptat catre alte lucruri. Fiintele umane sunt ca larvele care intra într-o crisalida si ies fluturi. Pot sa vad acest lucru în mine si în lumea din jurul meu. Este un subiect care m-a interesat întotdeauna. Aceasta a fost scuza care mi-a permis sa ma întorc acasa si sa rememorez acei ani.
Care au fost solutiile la care ai recurs împreuna cu cineastul Xavi Gimenez pentru a realiza calatoria în timp fara sa faceti apel la nostalgie?
- În film, lumea reala ar trebui sa fie lumea reala plus înca ceva. Chiar de la început i-am spus lui Xavi ca trebuie sa ilustram amintiri si ganduri. Si acesta a fost scopul nostru. Seamana un pic cu ceea ce spun oamenii cand se întorc într-un loc pe care l-au vizitat în copilarie si îl gasesc mai sters, mai mic. Nu este neaparat vorba de faptul ca ai crescut, ci despre cum capul tau are un rol fundamental în acest proces.
- Ce ne poti spune despre colaborarea cu Antonio Soler, scenaristul filmului si autorul romanului?
- Am vorbit mult. Întai despre senzatii, despre ce mi-a transmis cartea cand am citit-o, despre esenta pe care am gasit-o în ea. Apoi despre structura. Mi-a propus ceva ce mie mi s-a parut a fi o idee excelenta: sa facem un fel de prelungire a romanului, în loc sa-l rescriem. Am început sa lucram de la ceva deja existent, cu scopul de a crea ceva nou. Acest lucru aproape l-a transformat într-un scenariu original. Cei care au citit cartea vor descoperi multe surprize. Ploaie de vara a fost si este o poveste foarte literara presarata cu un numar imens de imagini. Fanteziile lui Miguelito sunt foarte importante, exact ca petrecerile lui Don Alfredo; filmul intra în mintile personajelor si calatoreste în acele lumi interioare. -
Care a fost cea mai mare provocare pentru tine în Ploaie de vara?
- În prezent, în cinematografia americana, totul se filmeaza într-un ritm foarte alert. Publicul cere acest ritm pentru ca generatia care merge la film este generatia MTV, pustii care au crescut cu videoclipuri. Acest tip de public cere informatii rapide, directe. „Nu vrem sa pierdem timpul, vrem sa îti aflam povestea cat de repede se poate”. Cred ca aceasta melodie a murit la sfarsitul anilor ’70. Obisnuiam sa mergem la discoteci si sa dansam si pe melodiile lente si pe cele rapide. Toate astea s-au dus. Acelasi lucru este adevarat si din punct de vedere al imaginilor. Ploaie de vara utilizeaza o tehnica narativa speciala care cauta sa descopere melodia din spatele intrigii mai degraba decat sa-i accelereze ritmul. Cred ca atat în roman cat si în film am încercat sa facem poezie din soarta, din destin, din ceea ce nu poate fi controlat dar care face parte din viata însasi. Am vrut sa facem acest lucru fara sa dramatizam excesiv, sa pastram o oarecare distanta fata de povestire. Întreaga structura a filmului este realizata în acest mod. Exista ceea ce eu numesc cinci „unitati”, povestite de catre un personaj foarte important, Beregata, un membru marginal al grupului, un satelit care se învarte pe propria orbita. Nu cer nici macar o lacrima de la acest film. Contine multe momente de care ne-am fi putut folosi pentru a manipula putin sentimentele publicului. De exemplu, spre sfarsitul filmului se întampla multe lucruri dramatice – pura melodrama. Dar viata nu tine cont daca cineva moare si daca altcineva merge la închisoare...viata merge înainte. Continua sa treaca peste aceste lucruri si nu plange. Lucrurile se întampla, asta e tot.
Crazy in Alabama si Ploaie de vara au în comun mai multe simboluri: piscine, închisori... Ai putea sa spui ca sunt asemanatoare?
- Este prea devreme pentru acest lucru. Cred ca Ploaie de vara este foarte frantuzesc. O estetica rece, distanta. Stari ciudate în care poti întotdeauna sa descoperi lucruri noi. Filmul meu contine o singura scena care ma face sa simt o anumita emotie, însa doar pentru ca este realizata aproape ca o sedinta foto: ploaia de vara. Ce simte Miguelito în acea scena mi s-a întamplat mie si înca mi se întampla. Cand îmi place ceva cu adevarat, vreau sa imortalizez în minte acel moment. Mi s-a întamplat cand lucram la NINE în New York, în special în timpul ultimei saptamani. În teatru totul se întampla în prezent, nu este nimic înregistrat, doar memoria, atat pentru public cat si pentru noi. În fiecare noapte cand lucram, ma gandeam: Vreau sa sorb mirosul, ce îmi va spune ea, culoarea acelui proiector...Vreau sa o pastrez ca pe o fotografie, parte din mostenirea mea, din viata mea, voi încerca sa pastrez totul în minte. si înca pot sa descriu momente ca acesta în cele mai mici amanunte. Acesta este jocul lui Miguelito în ploaia de vara - încearca sa si-i aminteasca pentru totdeauna; de aceea totul se încetoseaza putin si poate ca de aceea scena este emotionanta.
- Te-ai implicat în procesul de montaj?
- Acesta este un film care a trebuit sa astepte ceva timp înainte sa fie montat în versiunea finala. Structura era clara, însa prima versiune montata a patruns adanc în interiorul personajelor si, pe masura ce lucram, am pus un accent mai mare pe povestiri, ca parte a întregului. Asta numesc eu sa strangi velele si sa lasi filmul sa se maturizeze. Cand lucrezi cu un film de gen – cu ale sale obisnuite a, b, c, d, e – asta nu se întampla. Totul se desfasoara conform unui tipar. Si cu toate ca îmi place foarte mult acest gen de film, ideea de a face si eu unul ma plictisea. Oricum, daca as fi vrut sa fac un film de gen, as fi stat în SUA. Povestile cu Zorro sunt usor de înteles pentru ca sunt foarte simple. Însa nu asta cautam cand am plecat la Malaga sa filmez. Voiam sa risc. Nu pentru ca simteam nevoia, ceea ce ar fi absurd. Doar din cauza vietii însesi. Pentru ca acest film m-a readus în momentul în care am plecat de acasa. Ploaie de vara m-a facut sa ma gandesc mult la mine.
- Este o poveste initiatica sau portretul unei generatii?
- Da, este un film cu personaje foarte tinere, dar cred ca este un film matur care contempla moartea diferitelor etape din vietile noastre. - În ciuda carierei în cinematografia americana, în suflet esti un regizor european? - Admir opera lui Truffaut si Godard. Am fost întotdeauna fascinat de Elem Klimov, Andrei Tarkovsky si Emir Kusturica. Dar Fellini este, fara îndoiala, cel mai bun. Si Bunuel, un aragonez cu un simt al umorului andaluzian. Un alt regizor a carui opera mi-a placut întotdeauna este Victor Erice. Cred ca toata lumea îi admira. - Crezi ca viitorul tau este în spatele camerei? - Putin cate putin, mi-ar placea sa lucrez mai mult ca regizor. Pentru ca nu s-a facut înca totul. Exista înca lucruri care te fac sa spui: ce idee buna! Adevarul este ca majoritatea noilor idei bune provin din simplitate, sunt mereu simple.
- Este mai dificil sa interpretezi textul altcuiva sau sa regizezi propriul tau film?
- L-am întalnit pe Woody Allen la New York. Tocmai terminase filmarile la Celebrity, iar sotia mea avea un rol în acest film. Eram într-un restaurant si am mers la el sa-l salutam. I-am spus „maestre” si m-a întrebat despre Crazy in Alabama, care pe atunci era în montaj. A spus „Nu crezi ca e infinit mai usor sa regizezi decat sa joci?” Am raspuns, „Nu stiu înca”. Si nici astazi nu stiu raspunsul.
