Aşa cum există un premiu – Zmeura de Aur – oferit celui mai prost film al anului, există şi public pentru acele producţii nereuşite, adunate în “clubul select” al filmelor proaste. Ele au ajuns să exercite o oarecare fascinaţie asupra unor spectatori şi sunt adesea revăzute, pentru că oferă o satisfacţie aparte. Este şi cazul lui The Room, filmul lui Tommy Wiseau din 2003, considerat de mulţi unul dintre cele mai proaste filme realizate vreodată şi numit „Cetăţeanul Kane al filmelor proaste”.
Pelicula, ce are ca sursă de inspiraţie un roman de 500 de pagini, a fost criticată pentru intriga de neînţeles, decorurile neinspirate şi dialogul ce pare să fi fost rezultatul utilizării directe a lui Google Translate. Un novice în arta cinematografică, Wiseau şi-a finanţat pelicula din vânzarea gecilor de piele coreene. A vrut să filmeze atât în format digital, cât şi pe 35mm, deoarece a spus că nu a înţeles care era diferenţa între cele două.
Despre încercarea lui Wiseau şi rezultatul acesteia a scris Tom Bissell în volumul the Disaster Artist. Bissell a văzut The Room de 100 de ori şi a declarat că, pentru el, „este fascinant să vadă cum cineva poate să aibă atâta încredere în propria persoană şi niciun fel de talent pentru arta în care doreşte să se exprime, însă spre care se aruncă cu atâta entuziasm entuziasm şi forţă, indiferent care va fi rezultatul”.
În ciuda problemelor sale, filmul este încă vizionat, iar publicul şi-a făcut un obicei din a arunca cu linguriţe de plastic în ecran şi de a striga în avans replicile…Pentru cercetători, subiectul este cel puţin interesant. Ei au descoperit că atracţia faţă de astfel de filme – chiar dacă sunt acceptate ca total nereuşite – este similară cu cea manifestată pentru filmele de artă şi poate indica nivele mai mari de inteligenţă. Asta pentru că publicul este atras de filmele „proaste” şi de cele „de artă” din aceleaşi motive, printre care natura îndrăzneaţă a acestora şi respingerea normelor estetice comune.
