Categoric cel mai bun film european al verii, Mio fratello e figlio unico/Fratele meu este fiu unic este regizat si co-scris de Daniele Luchetti. Intr-un interviu pus la dispozitie de distribuitorul roman al filmului, acesta descrie cum a reusit sa transforme un subiect cvasi-politic in cel mai energic, captivant si amuzant film european pe care Cinemagia l-a vazut de multa vreme incoace. Cu Elio Germano in rolul bataiosului Accio, mezinul familiei Benassi, Mio fratello e figlio unico este o adevarata masina a timpului: te azvarle, cu melodiile, scenografia si interpretarile sale desavarsite, intr-un orasel italian al anilor '60, in care regizorul spune o poveste despre mine si despre tine, despre maturizare si intelegere.
Cum si cand v-ati decis sa va dedicati acestui proiect?
La inceput provocarea nu era atat in a intelege cum voi face acest film, ci sa identific ratiunile profunde care m-au determinat sa citesc romanul cu atata pasiune. Raspunsul la aceasta intrebare poate fi regasit in film. Identificarea intr-un roman lung si complex a unei posibile linii care sa ma lege profund cu povestea, aceasta a fost cheia inceperii proiectului. Am devenit convins ca personajul lui Pennacchi nu era doar un element din biografia sa, ci si partea unei biografii italiene mai generale. O felie din Italia creata din cei care au fost exclusi: frati si copii mici pentru care nimeni nu a avut niciodata timp. Tineri inteligenti care au apucat ocale gresita, care au ascultat de ordine superficiale numai pentru ca erau in cautarea unei identitati sau a unui prieten care sa-i asculte sau sa petreaca ceva timp cu ei. Aceasta cheie "umana", nu neaparat politica, mi-a permis sa-mi gasesc calea personala si emotionala in construirea acestei povesti. Mio fratello e figlio unico nu este un film politic. Este un film despre fiinte umane care iubesc, sufera, rad, si care sunt si implicate in politica. Filmul nu are o atitudine politica: el vorbeste despre oameni care iau atitudine. Cred ca aceasta a fost cheia mea - sa gasesc elementul uman care este personal si emotional in centrul sau.
Cand ati scris scenariul ati lucrat din nou cu Sandro Petraglia si Stefano Rulli. Cum s-a schimbat aceasta relatie de munca, daca s-a schimbat cumva, de-a lungul anilor? Ati pastrat acelasi tip de limbaj si de tehnici de scriere?
Relatia mea cu Sandro si Stefano e sanatoasa si vitala. Avem contradictiile noastre, discutiile noastre, dar fiecare dintre noi isi apara pozitia. Noi spunem ca sarcina lor este sa mentina cursul barcii tot inainte, iar a mea este sa explorez pe ici, pe colo, si sa le schimb lor cursul. Rezultatul acestor doua rute e calea noastra comuna. Cand am inceput sa lucram pe aceasta poveste, le-am spus ca intentia mea era de a face un film care sa fie mai real si autentic decat celelalte pe care le-am facut pana acum. Au inteles acest lucru, m-au incurajat si m-au ajutat cand, in timpul scrisului, m-am indepartat de la intentia mea originala.
Se incadreaza in genul italian care se concentreaza si pe schimbarile civile si sociale ale tarii. Credeti ca acest tip de poveste va inflori din nou, sau credeti ca e marcata doar de episoade sporadice?
Sincer, nu m-a preocupat niciodata faptul ca ma incadrez la un anume gen, iar daca filmul apartine unui anumit gen italian, este asa deoarece evident felul in care narez are tendinta de a portretiza personajele intr-un mod spontan si afectuos. Nu ma simt niciodata superior personajelor, ci le narez candoarea cu un respect sincer. Am regizat alte filme cu intentia de a incanta intr-un mod aproape sistematic (spre exemplu, La scuola). De data aceasta, insa, zambetul e provocat de afectiune. O afectiune de care am nevoie pentru a crea empatia cu un interes in personaje, chiar si atunci cand povestea nu mai este amuzanta, ci sumbra si intensa emotional.
Actorii dumneavoastra principali sunt foarte tineri si plini de succes (Germano si Scarmacio), in vreme ce ceilalti au foarte multi ani de experienta (Zingaretti, Finocchiaro, Popolizio, Bonaiuto). In mare, un grup foarte eficient. Ce indrumari ati oferit rolurilor principale?
Inainte de toate, le-am cerut sa uite toate "smecheriile" meseriei. Aici am incercat sa ii ajut aratandu-le o serie de obiceiuri de interpretare care conduc catre "meserie" si nu catre autenticitate. O data ce acest lucru a fost clarificat, la filmari am incercat sa elimin toate cauzele tipice ale frictiunilor si distractiilor pe care un platou le creeaza de obicei actorilor. Am eliminat toate indicatiile pentru pozitii si expresii faciale. Impreuna cu cameramanul si directorul de imagine, le-am lasat actorilor libertate totala de miscare pe platou. Adesea filmam fara repetitii, cerand camerei sa urmareasca doar ce se intampla pe platou ca si cand ar fi fost un eveniment adevarat, fara a decide dinainte ce anume urma a fi filmat. Pentru a mentine spontaneitatea pe care o doream, filmam adesea cu mai multe camere, incercand sa captez in acelasi timp o secventa "live". Acest lucru le-a permis actorilor sa joace mai liber, fara obligatiile "tehnice" de pe platou. Pentru a pastra aceasta spontaneitate, intre doua duble, replici, ba chiar toata dinamica unei scene se schimba. Acest lucru mi-a acordat o prospetime si spontaneitate pe care le doream, dar si multa pelicula de calitate pentru editare. Actorii erau liberi, da, sa faca ceea ce vroiam eu sa faca. Acest lucru a avut loc in cadrul unui concept stabilit anterior si care a fost indelung discutat cu fiecare personaj.
De-a lungul filmului, diferite cantece din anii '60 si '70 marcheaza trecerea timpului. Ultimul cantec este de la Nada, dar revizuit intr-o versiune acustica splendida. Conform caror criterii, in afara de cele legate de preferintele dumneavoastra personale, ati ales muzica si cantecele?
Am ales o cale simpla, si anume sa ma gandesc numai la eficacitatea scenelor. Cand aveam nevoie sa fac referire la atmosfera acelor ani, faceam asta fara sa ma tem cand foloseam cantecele simple si la moda din acele vremuri. Cand aveam nevoie sa intensific o stare emotionala complexa, nu mi-era teama sa-i cer lui Piersanti sa accentueze corzile, emotionalului. Evident, aceste lucruri erau moderate de gusturile mele personale. Nu-mi plac extremele, si atunci respectarea propriilor mele gusturi in loc de a-mi imagina gusturile unui public ipotetic mi-a ghidat alegerile nu numai la selectia muzicala, ci si de-a lungul regizarii filmului.
Foto: Elio Germano (stanga) si Daniele Luchetti
Părerea ta
Spune-ţi părerea