Curajul cineaştilor bulgari. Impresii de la a 31-a ediţie a Festivalului „Trandafirul de Aur” de la Varna

Bulgaria are două festivaluri naţionale de cinema, ambele organizate în mod direct de către Centrul Naţional al Cinematografiei: „Trandafirul de Aur" de la Varna, dedicat filmelor de ficţiune, şi Festivalul "Ritonul de Aur" de la Plovdiv, dedicat filmelor documentare şi de animaţie. Cea de a 31-a ediţie a „Trandafirului de Aur" de la Varna, care a avut loc între 5-11 octombrie, a adus pe ecranul de la Palatul Congreselor 14 filme de lungmetraj şi 10 de scurtmetraj.

Este interesant că dintre cele 14 filme de lungmetraj doar unul nu a intrat în competiţie (Stare de şoc/ Şokovo săstoianie/ Stanje soka, coproducţie Slovenia- Bulgaria- Serbia- Macedonia- Bosnia din 2011, în regia slovenului Andrei Kosak) şi au existat nu mai puţin de patru filme independente, realizate fără sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei din Bulgaria. Este un lucru uimitor dacă avem în vedere că este vorba despre o ţară de opt milioane de locuitori care traversează criza, iar dacă vom spune că la noi au fost realizate cam tot atâtea lungmetraje - însă din 1990 până acum - am putea fi de-a dreptul invidioşi.

Gheorghi Kostov, regizorul filmului Pistolul, valiza şi trei tomberoane împuţite/ Pistolet, kufar i tri smărdiaşti varela a parat reproşul că s-a pliat pe gustul publicului amintind că filme precum al său au readus spectatorii pentru filmele autohtone. Thrillerul său este acceptabil mai ales prin umor, după modelul lui Guy Ritchie în Jocuri, poturi şi focuri de armă/ Lock, Stock and Two Smoking Barrels (1998), de care aminteşte prin story (plata unei datorii către un interlop) şi chiar şi prin titlu. Însă, mizând facil pe accesul la public, alte filme independente bulgare tind să devină un fel de manele cinematografice (în bulgară echivalentul “manelei” este “chalga”, un alt termen de origine turcă).

Până la urmă, la conferinţa de presă s-a iscat o discuţie serioasă în care s-a pus problema dacă în realizarea unui film trebuie plecat de la gustul publicului sau nu. Părea că nu se poate ajunge la un consens, însă un veteran al criticii bulgare, Bojidar Manov, a conchis ironic spunând că „nu trebuie făcute filme pentru („noi-îmbogăţiţi” în bulgară) fiindcă mutrele nu plătesc taxe”.

Cel mai mult a impresionat Culoarea cameleonului/ Ţvetăt na hameleona (foto), în care a debutat ca regizor Emil Hristov, un foarte apreciat director de imagine. Pentru specialişti nu a fost o supriză căci era vorba despre adaptarea pentru ecran a unui roman de Vladislav Todorov („Zincograph” din 2010), care a mai furnizat scenariul unui film unanim apreciat (Zift, 2008, regia Iavor Gărdev). Culoarea cameleonului este un amestec reuşit de comedie şi thriller în care un individ misterios ajunge în timpul comunismului să-şi creeze propria reţea de informatori din rândul intelectualilor. El tulbură ierarhia politică a Bulgariei de azi căci departamentul său fictiv este atât de plauzibil şi deţine atât de multe probe încât serviciul bulgar de informaţii este nevoit să-l recunoască pentru a nu deveni ridicol. Scenele de umor absurd se succed unora tipice de film noir, actorul principal Ruşen Vidinliev (premiu pentru interpretare) e foarte convingător iar imaginea impecabilă (premiu pentru imagine acordat lui Krum Rodriguez), astfel încât filmul se va bucura în mod sigur de succes la public în Bulgaria şi probabil şi în alte ţări.

„Premiul special al oraşului Varna” a fost obţinut de Eu sunt tu/ Az săm ti, al regizorului Petăr Popzlatev (care a obţinut şi premiul pentru regie). Două femei aparţinînd a două epoci diferite au suflete înrudite iar confesiunea uneia dintre ele, femeie fatală în perioada interbelică, devine pretextul unei reuşite reconstituiri de epocă (la care contribuie din nou decisiv directorul de imagine Emil Hristov). Se simt unele stângăcii în scenariu căci acesta porneşte de la două romane, „Roman fără nume” al marelui scriitor bulgar Dimităr Dimov, şi „Adriana”, romanul fiicei sale, Teodora Dimova. Practic, colajul romanelor tatalui şi fiicei îmi aminteşte cumva de melodia „Unforgettable” cântată de Nat King şi Nathalie Cole, însă acolo armonia duetului a beneficiat de ultimele cuceriri ale tehnicii.

Două lungmetraje nu au impresionat suficient juriul, însă mie personal mi-au atras atenţia. Este vorba despre Spania/ Spanien/ Ispania, o coproducţie Austria- Bulgaria în regia Anjei Salomonowitz (care a mai obţinut în 2006 un premiu la Berlinale pentru S-a întâmplat chiar înainte/ Kurz davor ist es passiert) şi July, filmul unui debutant întârziat care trăieşte în Israel, Kiril Stankov. Acţiunea ambelor filme are loc într-un loc izolat. În primul destinele eroilor se întâlnesc în mod ingenios într-un sat de graniţă austriac iar în al doilea trei femei se regăsesc după o vacanţă pe o plajă pustie. Doar primul a obţinut premiul pentru scenariu. Ar mai trebui menţionat un film: Incognita, al regizorului Mihail Pandurski. Este vorba despre o nouă adaptare pentru ecran a romanului „Bariera” (1977) de Pavel Vejinov după cea a lui Hristo Hristov (Bariera/ Barierata, 1979). Nu avem de-a face cu o mare realizare însă trebuie să evidenţiem curajul de a aborda fantasticul într-un film cu buget redus.

Marele premiu pentru scurtmetraj a fost obţinut de Prinţul de parafină/ Parfineniat prinţ, regizat de Pavel G. Vesnakov. Drama unor tineri drogaţi pe mine nu m-a impresionat poate şi fiindcă povestea a fost prea puţin vizuală. În schimb, am reţinut umorul altor trei scurtmetraje: Săritura/ Skok, în regia lui Petăr Vălceanov şi Kristina Grozeva, Câinele galben/ Jălto kuce, în regia Mariei Nikolova, şi Mă duc în Italia/ Otivam v Italia, al lui Ivailo Markov. Primul scurtmetraj a obţinut totuşi un premiu pentru cel mai bun rol principal masculin (Stefan Denoliubov). Al doilea aduce pe lângă umor o doză de fantastic şi utilizează în mod aproape firesc animaţia iar al doilea este vorbit în limba romani şi are ca interpreţi nişte copii romi, membri ai unei orchestre.

O concluzie după cea de-a 31-a ediţie a Festivalului „Trandafirul de Aur” de la Varna este că cineaştii bulgari au curaj. Nu este vorba doar despre îndrăzneala de a face într-un an nu mai puţin de patru filme de ficţiune de lungmetraj fără sprijinul financiar al CNC-ului local, ci şi de faptul că abordează mai multe genuri cinematografice (thriller, film poliţist, film fantastic, film noir, comedie), ba chiar îndrăznesc remake-uri. Să ne amintim că şi capodopera cinematografiei bulgare, Cornul de capră/ Koziat rog din 1972 al lui Metodi Andonov, a avut un remake în 1994, în care Nikolai Volev a păstrat titlul vechiului film şi al nuvelei lui Nikolai Haitov. Noi probabil mai avem de aşteptat pentru filme de gen şi remake-uri.