Cronică Portretul luptătorului la tinereţe

Dacă "Che: Part One" se urmărea cu sufletul la gură, "... Partea a doua" în schimb devenea curând înnebunitor de trenantă, discursul cinematografic ajungând să fuzioneze cu apatia acelor luni de gherilă în junglele boliviene când nu se întâmpla nimic, nimic, nimic... La Tică Popescu, însă, ecuaţia uzurii şi a rutinei îşi păstrează permanent vigoarea: departe de a plictisi, prelungirea la nesfârşit a agoniei duce la acumulări insuportabile. Permanentele probleme ale procurării hranei, ale deteriorării hainelor şi mai ales a bocancilor, ale succesiunii anotimpurilor cu toate implicaţiile lor de ordin practic, ale imperativului unei permanente mobilităţi pentru a reduce la minimum riscurile de depistare, toate acestea sfârşesc prin a construi o adevărată piramidă a păstrării umanităţii în cele mai neomeneşti împrejurări. (Obiectivitatea mă obligă să remarc şi o lacună importantă: pe lângă cele de mai sus, o altă problemă de însemnătate vitală, pe care filmul lui Tică Popescu o eludează, este aceea a muniţiei. Da, e de la sine înţeles că o sustrăgeau sau o capturau de la inamic, însă explicitarea acestui lucru cel puţin o dată era obligatorie - atât pentru a nu lăsa la nivel de deducţie un factor atât de hotărâtor, cât şi fiindcă reprezenta unul dintre cele mai dramatice aspecte ale relaţiei antagonice dintre urmăriţi şi urmăritori).

Cel mai percutant efect al acestui mod narativ este starea de paranoia a eroilor hăituiţi. La fel cum, după "Hârtia va fi albastră", vreo jumătate de oră m-am temut să deschid uşile la lifturi şi mă uitam la maşinile de pe Magheru să nu tragă cineva din ele, şi aici se instituie perpetua spaimă că în orice moment se poate deschide focul, din brazii de la stânga sau de după măgura din spate, că la lizieră vor apărea două plutoane de soldaţi cu foi de cort pe ei, în desfăşurare, că pe uliţă se apropie vecinul ori vărul turnător, cu securiştii alături, sau că vom auzi fatidicul avertisment: "Casa e înconjurată!"

Şi, pornind de aici, filmul atinge încă o dimensiune - aceea a ubicuităţii perverse pe care o atinsese regimul comunist. Efectiv, în interiorul lui nu mai aveai scăpare - nu mai existau nişe, tuneluri şi zone libere, nici în spaţiul fizic, nici în mentalitatea oamenilor, impregnată de turnătorii, spionaj intern şi vânzări pe treizeci de arginţi.

...Spuneam, la început, că arta nu copiază viaţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, că filmul lui Tică Popescu nu e povestire, ci o cronică obiectivă. Dar înseamnă asta, oare, că e o simplă reconstituire documentară fără valenţe artistice? Recitiţi cele descrise în paragrafele de mai sus, şi observaţi cum, pe nesimţite, se ajunge la exprimarea unor adevăruri esenţiale şi profunde despre ceea ce a însemnat orânduirea comunistă la noi, despre condiţia totalitarismelor de pretutindeni, despre umanitate şi decădere. Tocmai aici survine marele merit al autorului: discret, aparent neutru, fără puseuri demonstrative şi accente patetice, fără acrobaţii narative şi figuri de stil căutate, nefăcând nimic altceva decât să relateze cu empatie sobră tribulaţiile partizanilor din rezistenţa anticomunistă, Popescu reuşeşte să comunice - la un nivel incomparabil mai intens şi mai semnificativ decât mulţi alţi autori de filme sociale, politice şi istorice. Mijloacele sale expresive sunt precise şi economice, de o eficienţă remarcabilă. Mizanscenele caută să redea complexitatea incertă a relaţiilor dintre personaje şi realitatea evanescentă a lumii din jur, unde singura şansă de supravieţuire rămânea solidaritatea internă. Le valorifică o concepţie de decupaj neortodoxă, sugerând explicit modalităţile amatoriceşti de a filma, pentru a accentua starea de real, dar aplicând un calcul foarte precis - de exemplu, la filmările cu camera în mână; detractorii noii generaţii din filmul românesc s-au şi repezit să acuze mişcările de aparat chipurile haotice şi obositoare, neavând răbdare să observe că regisorul le foloseşte preponderent în primele secvenţe, pentru a institui o anume stare, după care se repliază, elegant, pe încadraturi mult mai stabile, ba chiar grandioase, ca în acele impresionante planuri-ansamblu de relaţie a partizanilor cu peisajele montane (de neuitat cadrul bivuacului pe vârf de munte). Evident, camera lui Liviu Mărghidan îşi face datoria cu siguranţa şi creativitatea sa dintotdeauna, valorificând decupajul elaborat şi dificil fără ostentaţie, gravând cu luminile şi umbrele proprii întregii drame (atât la propriu, cât şi la figurat), simţind încordările şi spaimele, pictând în tuşe unice priveliştile constituite într-un fundal atât de organic al sorţii eroilor. Nu e de neglijat nici montajul la fel de complex al Corinei Stavilă, cu flerul său de a alterna apăsarea aşteptărilor cu ritmul sacadat al confruntărilor.

Dacă prezenţele actorilor tineri în rolurile luptătorilor sunt adecvate şi fireşti, dar fără ca nimeni să se ilustreze în mod special (cum poate nici n-ar fi fost cazul, fiind clar că avem de-a face cu un portret colectiv al luptătorului la tinereţe - deşi Contantin Diţă, în rolul lui Gavrilă, se remarcă măcar prin asemănarea fizionomică şi expresivitatea privirii), reţinem în schimb faptul că Răzvan Vasilescu, după incredibila cantitate de clisme care i-au fost impuse în ultimii ani (la Gabrea, la Marinescu, la Alexa, la te miri cine - cu excepţia rolului din "California Dreamin' (nesfârşit)", desigur; ca să fim drepţi), are din nou şansa unei creaţii antologice, pe măsura talentului său, în Alimănescu. Îl secondează Mihai Constantin, deloc surprinzător (din păcate, cu unele mici accente cabotine care transcend personajul - dar convingător, per ansamblu), în Pantiuşa; şi, din nou, Teo Corban, precis şi consistent ca întotdeauna.Tot din această zonă, a securiştilor (ca subiect, nu ca interpreţi), se revendică şi principalele neîmpliniri ale filmului.

La nivel de concepţie, mi se pare foarte discutabilă opţiunea lui Popescu de a exprima atât de direct contrastul dintre apa-de-ploaie demagogică a doctrinei securiste, exprimată în inimitabila ei limbă-de-lemn doldora de agramatisme, şi realitatea de pe teren, cu subofiţerii şi miliţienii terorizând ţăranii prin gospodăriile lor. În plus, formula e aplicată în primul sfert al filmului şi atât, astfel creând un dezechilibru frapant cu restul ansamblului, care altminteri se distinge printr-o remarcabilă omogenitate. Aproape inevitabil, aceste episoade ne fac să ne întrebăm cum ar fi arătat filmul dacă urmărea cu consecvenţă paralelismul dintre cele două tabere: partizanii şi securiştii. Ar fi de presupus că, fidel deciziei sale de a urma cât mai îndeaproape realitatea, Tică Popescu a preferat să nu inventeze prea mult pe lângă documentele care i-au stat la dispoziţie cu privire la tabăra adversă; tot ce se poate, dar cred că era totuşi posibilă o dispunere mai just proporţionată a celor două universuri.

În orice caz, important este că filmul, chiar şi cu aceste mici şi, la drept vorbind, discutabile neajunsuri (mai degrabă aspecte de nuanţă şi detaliu - în nici un caz greşeli sau defecte categorice), rămâne o mărturie necesară, îngemănând valenţele morale cu înaltele virtuţi profesionale şi artistice. Ca să închei cu un punct de vedere strict personal, consider că i-a făcut dreptate acelui bătrânel blajin, cu costum, pălărie şi baston, cu părul alb ca neaua şi ochi albaştri de bunic glumeţ, care prin 1991 sau '92, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Alba Iulia, mi-a povestit cum trăise ascuns aproape nouăsprezece ani într-o groapă camuflată în grădina din spatele casei, fără să-l prindă nimeni decât când era prea târziu ca să mai aibă de ce se teme (delictul se prescrisese, iar Ceauşescu tocmai se preocupa să calce pe cadavrele dejiştilor, aşa că era loc şi de puţină clemenţă); m-a lăsat cu mândria de a-i fi strâns mâna, în timp ce se prezenta: Ioan Gavrilă-Ogoranu.