Cronică Marţi, după Crăciun

Efectul acestui crescendo subtil izbucneşte în cea mai importantă secvenţă a filmului, penultima din cele patru, care are dublul rol de confruntare - şi la propriu (între cei doi soţi), şi în sens dramaturgic - şi de punct culminant (sau point of no return, deplasat cu mult dincolo de zona mediană unde ar fi trebuit să se afle într-o paradigmă ca la carte; s-ar suprapune mai degrabă cu inflamabilul plot point 2, pe care, însă, structura novatoare alcătuită de cei trei scenarişti îl cam exclude - încă un pariu riscant şi finalmente câştigat). Cu diferenţele de rigoare, secvenţa îmi aminteşte de episodul cu Rodica Lazăr şi Mimi Brănescu din Moartea domnului Lăzărescu, de masa festivă din Patru luni, trei săptămâni şi două zile, de momentul "Nu te părăsesc, iubire" din Poliţist, adj. sau de vizita Clarei Vodă la vorbitor, în Eu, când vreau să fluier, fluier. Este unul dintre acele momente de cinema care-ţi înfige cuţitul în ficaţi şi se-apucă de scormonit cu osârdie. Lungă de douăzeci de minute şi compusă din două cadre (de nouă şi de unsprezece minute), secvenţa cuprinde tot arcul distrugerii irecuperabile a unei vieţi de familie ce păruse perfectă, până când a sucombat năprasnic în faţa fatalităţii - şi, da, este fatalitate, căci Radu Muntean nu-şi propune să arate pe nimeni cu degetul: toţi cei trei protagonişti sunt umani şi nimic mai mult: Paul e un "soţ adulterin" doar cu titlu tehnic, Raluca e o "amantă" doar în acelaşi sens, iar Adriana la rândul ei, ca soţie, nu poartă nici ea vreo vină pentru fisurarea finalmente iremediabilă a căsniciei. Cele două cadre sunt concepute şi conduse cu acea siguranţă fastidioasă şi precizie de ceasornic proprii lui Radu Muntean, pornind de la lungimile calculate anume spre a optimiza creşterea dramatică, continuând cu mişcările de cameră discrete, funcţionale, dar de o complexitate de care numai profesioniştii pot fi conştienţi, speculând la maximum efectul de contre-jour al ferestrei (mai ales în combinaţie cu semiprofilul şi ochelarii Mirelei Oprişor) - dar, în primul rând, trăind prin jocul uluitor al acestei actriţe capabile să-ţi taie răsuflarea. Rar am mai văzut o asemenea patinare pe gama tuturor nuanţelor posibile - efectiv, dă senzaţia unei unghii plimbate de-a lungul unei corzi de chitară. De la stupoarea aparent apatică din start, urcând amăgitor pe treptele conştientizării, deraind strident printre vulgarităţi isterice, revendicări aberante, agăţări disperate de tot felul de detalii nesemnificative, până la exploziile de violenţă fizică necontrolată de la apogeu, pentru a se prăbuşi la final în acel tulburător plâns încremenit al femeii ce se simte anulată ca fiinţă umană, Mirela Oprişor ne dezvăluie o actriţă de calibru greu, despre care nu ştiu unde-a stat ascunsă până acum, dar pe care sper s-o vedem de-aci încolo numai de la acest nivel în sus - căci se pare că are de unde! Astfel, nu poate fi decât cel mai firesc lucru acel cadru de tranziţie cu Mara la pian - după radiografia dezastrului descrisă mai sus, un respiro necesar, amintind inevitabil de partida de tenis cu piciorul din Poliţist, adj..

Şi ajungem la secvenţa a patra şi ultima - unul dintre cele mai puternice şi închegate finaluri de film românesc. Nu vom mai apuca ziua de "marţi, după Crăciun", la care se făcuse indirect trimitere pe parcursul filmului; ceea ce interesa cu privire la drama trăită de persopnaje îşi închide paranteza chiar în seara de Crăciun, la bunici: de dragul fetiţei, o onorare formală a ritualurilor tradiţionale, pe fondul pierderii a tot ce-a fost, spre un viitor incert - oricum, nici optimist, nici pesimist, căci viaţa merge înainte, marcată invariabil de pierderi tragice şi irecuperabile. Prin acest episod de încheiere, Radu Muntean izbuteşte un adevărat exemplu a ceea ce înseamnă ironia superioară în cinema - şi îl controlează atât de bine, încât efectiv simţi cum se termină filmul, iar tăietura şi genericul final cad la fix. Pentru a te pune, cum spuneam, pe gânduri... Gânduri şi iar gânduri...

Pe bună dreptate, toată lumea a remarcat regia funcţională, discretă, curată a lui Radu Muntean - ca de obicei, preocupat să-şi servească în primul rând povestea. E mai puţin relevant pentru spectatorul şi cititorul profan, însă ar putea face obiectul unei discuţii detaliate, rigoarea complexă a lucrului cu actorii: în mare parte, filmul ia naştere la repetiţii, unde se construiesc cu migală toate mizascenele şi partiturile interpetative, inclusiv ultimele corecţii de text - niciodată prea dezvoltate, întrucât Radu nu numai că e un cineast exigent, ci are şi harul de a se face foarte bine înţeles de actori; totodată, obişnuieşte să-şi filmeze şnururile finale ale repetiţiilor, pentru ca apoi Tudor Lucaciu să se folosească de cadrele înregisrate spre a-şi defini concepţia de imagine şi metodele de filmare. Rezultatul constă într-o fotografie elaborată cu subtilitate, mizând mult pe compoziţiile în profunzimea cadrului, pe efectele de unsharff ale focalei scurte, pe jocul rece al luminilor lăptoase din zilele de iarnă.

Cum cu justeţe observa recent Cătălin Olaru, Marţi, după Crăciun consacră concluzia estetică a lui Boogie, confirmată de Felicia, înainte de toate: filmele regizorilor noştri din actuala generaţie sunt, din multiple perspective, fundamental diferite, iar trăsăturile definitorii ale lui Marţi, după Crăciun sunt: eleganţă, rafinament, delicateţe, profunzime, într-un studiu uman pe cât de moral, pe atât de puţin moralizator - căci, din păcate, fracturile familiale sunt la ordinea zilei, şi mulţi semeni de-ai noştri se pot regăsi în tribulaţiile parcurse de Adriana şi Paul Hanganu. Aşa cum am arătat şi la început, chiar dacă nu e un film eminamente de public, nu este nici "elitist" - e pur şi simplu uman. Ceea ce înseamnă enorm.