Genndy (Ghennadi) Tartakovsky (născut în 1970 la Moscova, de unde şapte ani mai târziu tatăl său a fugit în State cu toată familia, stabilindu-se la Chicago) s-a făcut cunoscut la noi pe la sfârşitul anilor '90, prin intermediul Cartoon Network, cu un episod din popularul serial Two Stupid Dogs (1994) şi, mai ales, cea mai cunoscută operă a sa, Dexter's Laboratory (cincizeci de episoade, 1996-2003). Ambele filme vădeau un simţ al umorului autentic - insolit, paradoxal, inepuizabil şi lipsit de scrupule - care se regăseşte şi în debutul său pe marile ecrane cu actualul lungmetraj. Hotel Transilvania, cu premiera la noi pe 19 octombrie.
Ar fi putut foarte uşor să cadă în plasa formulaismului şi a clişeelor regăsite în atâtea reluări ale temei vampirilor din Transilvania şi a horrorului în general, în cheie fie serioasă, fie comică, fie parodică - care, ce-i drept, s-au cam epuizat încă de la începuturi, pentru că Mel Brooks a luat din start caimacul, cu geniala sa parodie Young Frankenstein (1974). Meritul lui Hotel Transylvania este că reuşeşte să abordeze formula cu prospeţimea, imaginaţia şi vioiciunea unora dintre cele mai reuşite animaţii din ultimii ani, ca de pildă Finding Nemo (2003 - Andrew Stanton, Lee Unkrich), Ratatouille (2007 - Brad Bird, Jan Pinkava), Bolt (2008 - Byron Howard, Chris Williams), How to Train Your Dragon (2010 - Dean Delois, Chris Sanders) sau serialul Ice Age (2002-2012 - Chris Wedge, Carlos Saldanha, Mike Thurmeier, Steve Martino). Evident, totul porneşte de la scenariu, construit de Peter Baynham şi Robert Smigel după povestea lui Todd Durham, Dan Hageman şi Kevin Hageman - pentru că, orice-ar zice Peter Greenaway, dacă scenariu nu e, nimic nu e (sau aproape)... Aici, lucrurile sunt oarecum împărţite.
Subiectul este conceput inteligent, generos şi nu lipsit de conţinut, având la bază o atitudine satirică la adresa prejudecăţilor socio-culturale şi a automatismelor de gândire ale oamenilor (cu trimiteri subtile la atitudinile discriminatorii), abordate prin prisma întregului sistem de gândire generat de imageria şi mitologia horror - una dintre cele mai interesante şi hazlii secvenţe este cea a Festivalului Monştrilor din oraşul învecinat, în ultima parte. De asemenea, personajele sunt construite solid, pe canavaua concepţiei caricaturale proprii genului, conţinând multe elemente de umanitate (povestea de dragoste din trecut, cu fosta soţie a lui Dracula linşată de oameni, este semnificativă şi sensibilă).
Din păcate, se remarcă unele lacune la nivelul scenariului propriu-zis: în primul rând, scriptul lui Baynham şi Smigel, deşi imaginativ, alert şi antrenant, nu amplifică îndeajuns factorul dramatic - practic, nu există personaje negative propriu-zise, conflictul central polarizându-se între inocenţa monştrilor şi ideile preconcepute ale oamenilor şi fiind concentrat în atitudinea lui Dracula, ceea ce, pe axa plotului principal, duce la o anume liniaritate. Se mai adaugă şi o oarecare tendinţă de a complica acţiunea la nivel de sub-ploturi şi detalii, făcând-o cam greu de urmărit pe segmentul median. Noroc că lucrurile se redresează în partea finală.
Strict din perspectiva noastră, a românilor (mereu sensibili apropo de imaginea aproape întotdeauna deformată pe care ne-o proiectează moştenirea transilvană rămasă de la Bram Stoker), una din poantele care smulg hohote de râs în sală cam nimereşte pe-alături: venind vorba de Bucureşti, un personaj spune că e un oraş okay, doar că i-a furat cineva ceasul (de unde să ştie americanii că ai noştri ca brazii fură ceasuri şi portofele mai mult prin capitalele vestice; acasă s-au axat mai mult pe borduri, unguente, telegondole, terenuri sportive în pantă şi mai ales voturi). Dar, mă rog, atâta rău să fie...
Dincolo însă de toate aceste plusuri şi minusuri scenaristice, filmul este salvat de regia lui Genndy Tartakovsky, în care regăsim toate calităţile cu care ne-au obişnuit serialele lui de televiziune. Posesor, aşa cum am spus, al unui umor veritabil, Tartakosvky ştie să valorifice la maximum, toate mingile ridicate la fileu de către scenarişti (ba chiar şi pe cele care nimeresc pe tuşă), povestind totul cu fantezie, energie şi strălucire - inclusiv printr-o remarcabilă adaptare de la animaţia tip cartoon bidimensional a televiziunii la specificul 3D pseudo-realist, într-o concepţie grafică originală şi plină de stil. Nu e de neglijat, evident, aportul artiştilor plastici Marcelo Vignali, Ron Lukas şi Noelle Triaureau, precum şi al departamentelor de grafică (opt creatori), animaţie (şaptezeci şi opt de membri) şi efecte vizuale (o echipă numărând nu mai puţin de o sută treizeci de oameni!).
Se distinge, de asemenea, faptul că avem de-a face cu unul dintre rarele cazuri când elementul 3D nu e numai un moft comercial, ci chiar funcţionează! Astfel, există motive întemeiate de a recomanda Hotel Transylvania spectatorilor de toate vârstele care doresc un divertisment onest şi de calitate. Pe lângă plăcerea vizuală, oferă o demonstraţie de imaginaţie sprintenă, amuză copios şi, pe alocuri, chiar emoţionează.
Părerea ta
Spune-ţi părerea