Cronică Eat Pray Love

Pe de altă parte, Ryan Murphy şi-a mai făcut mâna, cât de cât, şi pe partea regiei, tot prin televiziune, precum şi cu comedia dramatică nu tocmai de lepădat "Running with Scissors" (2006), aşa că reuşeşte să pluseze şi pe partea asta, transformând vizionarea într-o experienţă cât se poate de antrenantă şi agreabilă. Se simte din capul locului că omul are nerv narativ - chiar şi primul act, în timpul căruia protagonista se află încă la New York, zbătându-se prin tumultul unui divorţ abordat prea direct ca să ne poată cupla la poveste - cel puţin până la secvenţa cu confruntarea avocăţească, cea dintâi care are, în sfârşit, cârlig. Punctul de pornire (la propriu: spre Roma), deşi sub aspect dramaturgic rămâne doar un simplu pretext, îi dă lui Murphy ocazia să se dezlănţuie - şi din acel moment, toată curgerea vizuală a filmului devine sprintenă şi spectaculoasă, prevenind orice risc de plictiseală provenit din partea platitudinii epice. Ryan Murphy ştie nu numai să povestească, ci şi să filmeze, în cadre expresive, insolite, atent compuse şi, mai ales, cu bunul-simţ de a nu se întinde niciodată, sedus de imagine (nu puţine sunt compoziţiile atractive pe care le taie scurt, înainte ca spectatorul să-şi fi făcut plinul vizual: un plan ansamblu al Colosseum-ului văzut de sus, un plongé peste o fetiţă mergând printre buddhiştii aliniaţi în lotus, un peisaj pitoresc cu coastele balineze, şi multe altele). Stilul său se conjugă armonios cu nervozitatea competentă a monteurului Brad Buecker, ca în secvenţele cu mâncărurile italieneşti (până şi consumarea unei farfurii de spaghetti poate deveni o mică bijuterie cinematografică!), probele de pantaloni ale doamnelor obsedate de siluetă, sau vizitarea oraşului Calcutta.

Rămân, totuşi, descoperite atât dramaturgic, cât şi regisoral, anumite momente, fie nesemnificative (încălcarea interdicţiei de a nu scoate din casă materialele date de Ketut ca să le copieze - care nu duce nicăieri), sau apariţia lui Felipe (un plot point 2 nepermis de expediat) şi, imediat în urma ei, perioada de creştere a iubirii dintre el şi Liz, parcursă în pas alergător, fără măcar contribuţia unor eventuale elipse (figuri de stil faţă de care Murphy pare să aibă o apetenţă apreciabilă). Tot în această zonă, se remarcă faptul că tocmai personajul care oferă rezolvarea nevoii dramatice e de o simplitate frizând simplismul - nu-mi pot reprima rapelul la Goşa, al lui Alexei Batalov, din "Moscova nu crede în lacrimi" (celebra melodramă a lui Vladimir Menşov din 1981), care funcţiona într-un mod similar până aproape de identitate, dar reuşea să umple atât de dens acele câteva apariţii din ultima parte a filmului, încât dădea impresia că a fost mai tot timpul prezent pe ecran. Felipe nu-i pune nici un fel de probleme deosebite lui Javier Bardem - care, după creaţiile recente din "Love in the Time of Cholera", "Vicky Cristina Barcelona" şi, mai ales, "No Country For Old Men", aici interpretează cuminte şi la locul lui, contribuind mai mult cu fizionomia decât cu actoria.

Nici Julia Roberts, adevărat element de brand al filmului, în rolul principal, nu surprinde prea mult: de bună, ştim că e bună, şi ne bucurăm s-o urmărim cum acoperă întreaga paletă de stări şi trăiri ale eroinei, de la vulnerabilitate la forţă, de la cele mai chinuitoare şovăieli până la maxima siguranţă de sine - dar, în ultimă instanţă, nimic nou faţă de gama tuturor rolurilor ei din trecut. Mult mai interesant se conturează o serie de personaje secundare sau chiar episodice, în schiţe de portrete originale şi sclipitoare, cum ar fi Ketut Liyer (Hadi Subiyanto), Luca Spaghetti (Giuseppe Gandini), Richard din Texas (Richard Jenkins), sau micuţa Tutti (Anakia Lapae).

Nu putem omite nici imaginea superbă (epitet pe care de obicei îl evit!) a extraordinarului Robert Richardson (care a pus pe peliculă atâtea dintre filmele lui Oliver Stone - şi nu numai!), precum şi inspirata partitură originală a lui Dario Marianelli. Astfel încât, chiar dacă în plan interior nu ne îmbogăţeşte cu mare lucru, ecranizarea bestseller-ului lui Elizabeth Gilbert rămâne cu meritul de a ne oferi un spectacol cinematografic elegant şi plin de stil, şi mai ales, în ceea ce-l priveşte pe Ryan Murphy, o promisiune pe care sper s-o vedem onorată.