Cronică Ceva bun de la viaţă

Trei prăbuşiri surprinzătoare au marcat generaţia '60-70 a cinematografiei româneşti: Sergiu Nicolaescu, Dan Piţa şi Mircea Daneliuc. Nicolaescu, aflat pe val între 1967 şi 1976, a intrat într-un declin lent dar sigur, de circa zece ani. Piţa, unul dintre cei mai buni din 1971 până-n 1983, şi-a parcurs coborârea în deceniul următor. Iar Daneliuc, care a ţinut stindardul în perioada 1975-1988, s-a prăbuşit brusc la trecerea peste pragul lui 1989. Cazul celui de-al treilea e greu explicabil, ţinând de un întreg complex de resorturi interioare, conjugate cu dispariţia subită a cenzurii, care ajunsese să-i asigure echilibrul optim de creaţie. În privinţa lui Sergiu Nicolaescu, perisabilitatea s-a revendicat de la o combinaţie între lipsa unui profesionalism real, de fond, suplinit numai prin acumularea experienţei de platou, şi absenţa originalităţii (în contextul unei personalităţi artistice nedefinite, bazate exclusiv pe mimetism).

La Dan Piţa, însă, lucrurile stau altfel, după cum o demonstrează cazul simptomatic al peliculei "Ceva bun de la viaţă", ca o încununare (cu spini profani) a realizărilor sale din ultimul sfert de veac. Conform propriilor mărturisiri, de o candoare cu adevărat dezarmantă, Piţa şi-a asumat negarea categorică a scenariului ca element semnificativ al oricărui film. Pentru el, scenariul este "nişte foi pe care scrie ceva" - aşa cum remarcasem şi-n cronica dezastrului "Azucena - Îngerul de abanos" (2006, Mircea Mureşan): "Scenariu e atuncea când pe nişte hârtii scrie cum să faci filmul." Fără să fi citit articolul, iată că Dan Piţa se exprimă aproape identic - deşi ironia lui se referă la scenariu în sine, nu la cei care nu pricep nimic din el. Ceea ce-i este fatal - căci reprezintă prima cauză a disipării filmelor lui în derizoriu. Răzvan Popescu, de profesie jurnalist (şi scriitor) are o anumită experienţă în dramaturgia de film, chiar dacă rezultatele vizibile pe ecran ale textelor sale nu s-au înscris niciodată printre filmele de top ale celor cincisprezece ani de când scrie scenarii. Fără a-i fi citit scriptul actual, semnat alături de Alex Molco (ceea ce ar fi fost relevant, pentru a observa mai exact drumul de la intenţie la realizare), dar ştiind că Piţa l-a abordat doar ca pe un pretext orientativ, mă voi mărgini să remarc că forma transpusă pe peliculă a poveştii e liniară, incoerentă şi haotică - atât la nivelul succesiunii logice a evenimentelor, cât şi ca structură dramaturgică.

Se poate rezuma succint: Mateo şi Ginel, doi tineri orfani dintr-o mahala de ţigani a unui orăşel mineresc, vor "ceva bun de la viaţă" - mai precis, să adune bani şi să ajungă în America, unde-i aşteaptă... (aici urmează o poliloghie de clişee despre iluzia visului American aşa cum îl văd românii, redate fără har, detaşare ironică sau vreo urmă de umor ori elemente novatoare). Aşa că încearcă tot felul de soluţii: munca la o haldă de steril, angajarea în mină, colaborarea cu un escroc care ţepuieşte oamenii cu promisiuni de angajări în străinătate. Toate se fâsâie - ba chiar ultima se lasă cu scandal, bâte, incendieri. Aşa că acceptă să treacă un râu frontalier, cu ceva de contrabandă - şi-i înhaţă poliţia. Generic final (după un insert care spune că totuşi, ulterior anilor de puşcărie, acum sunt în drum spre America). În sine, subiectul ar fi permis o dezvoltare cinematografică de calitate, mai ales că pornea de la o temă generoasă: vitregia sorţii atâtor mii de români care, neputincioşi şi înstrăinaţi la ei acasă, iau calea pribegiei.

Din păcate, poveştii în sine îi lipseşte tocmai valoarea de generalitate care, cuplată cu individualitatea cazului în sine, i-ar fi conferit acel caracter de particularitate ce constituie esenţa oricărui act artistic. Ne rămâne doar să urmărim peregrinările celor doi băieţi care trec prin diverse peripeţii neinteresante, proprii lumii lor marginale - şi tot timpul, dar mai ales când bat drumurile, vorbesc, vorbesc, vorbesc: abundent, redundant, declarativ şi cu încercări scremute de a imita verbiajul "ca-n viaţă", spunându-şi lucruri pe care le ştiu amândoi dar autorul vrea să ni le aducă la cunoştinţă şi nouă (deşi le ştiam la rându-ne tot atât de bine, şi încă de mult). Din când în când, trece şi o fanfară picată din cer (amintind de secvenţa "Cântarea României a intrat la apă" din "Pas în doi" - complet gratuită, deşi acel film încă mai avea calităţi însemnate), care tânguieşte până la suprasaţietate o temă populară nostalgică, fie pe drum, fie într-o hală dezafectată, fie dând buzna în baraca escrocilor din ultima parte, fie-n marginea cadrului din aceeaşi hală dezafecată (vă jur că mi-era groază să nu apară şi-n Multiplex, după încheierea vizionării de presă). N-are nici o treabă cu acţiunea, dar când nu se vede, se aude oricum pe fundal.

Din fericire (în aparenţă), Piţa revine la ritmul său narativ alert din perioada bună, aşa că de la un episod la altul trecerile se fac brusc, adesea confuz - şi, uneori, nu se fac deloc, ca-n cazul satanistei găsite zăcând torturată pe un tăpşan. Băieţii o iau în braţe s-o ducă-n civilizaţie - nu înainte de a se contrazice, ca de obicei: ba s-o luăm, ba să n-o luăm, că precis dau ăştia vina pe noi. Şi ăştia dau vina pe ei fix la fel de precis: urmează o anchetă răstită şi plină de elipse simpliste, în care li se aruncă-n faţă tot felul de acuzaţii (fără nimic care să justifice măcar ca pretext suspectarea lor - mai ales că ei înşişi o salvaseră), alternativ cu depoziţiile pozitive ale celor ce-i cunosc. Şi gata - nu se mai întâmplă nimic, iar protagoniştii sar brusc, ca-ntr-un vechi proverb etrusc, la faza cu pungaşii care-i recrutează ca acoliţi pentru escrocheria cu munca peste hotare. O logică la fel de imbatabilă, precum şi o tot atât de organică integrare în peisajul filmic, prezintă finalul (scuze pentru această paranteză vizibil disproporţionată în raport cu restul analizei, dar veţi vedea că se justifică).

Cum spuneam, ţepuiţii s-au întors de la frontieră, sau de unde s-or fi întors, puşi pe linşaj - adică, nişte unii fug pe nişte străzi. Mateo şi Ginel se dau pierduţi, şi numaidecât apar faţă-n faţă cu un contrabandist care le oferă bani de America dacă-i aduc ceva verboten peste graniţă. Vechea placă: ba da, ba nu, hai. Lăsându-se cu hai, în secvenţa următoare băieţii noştri trec îndărăt, cu-o barcă, râuleţul frontalier - aici, iar nu e clar: fiind vorba de sudul judeţului Hunedoara, adică zona superioară a Văii Jiului, acel râuşor n-ar putea fi decât Jieţul, Taia sau Băniţa - dar problema e că aceste cursuri de apă nu străbat nici măcar hotarul cu judeţul Gorj, iar dacă s-or fi deplasat cumva, cu mari sacrificii nearătate-n film, la frontiera cu Serbia, e aia Dunăre cum sunt eu (cu respectul cuvenit) Anca Miruna Lăzărescu. Da' ce contează - graniţă să fie, că-n rest, mulţi ştie, puţini cunoaşte. Deci, aduc ei marfa peste frontiera cu Columbia libaneză, şi pe mal se opresc şi iar se-ntind la discuţii teoretizat-moralizator-nesărate. Pe urmă pornesc din nou, dar continuă să-şi dea cu presupusu'. Ajung la o troiţă, şi-n faţa icoanelor Mântuitorului se iau la trozneală. Ginel cade-n apă pleosc. Şi pleosc rămâne. Mateo, zdup după el. Îl caută prin tot bazinul Gangelui, cerându-şi iertăciune din rărunchi. Până ajunge la un mal, unde o mână i se-ntinde şi-l scoate. Cu brăţările de rigoare, e aburcat într-o dubă unde l-aşteaptă Ginel, încătuşat aşijderea. Şi duşi îs. Meserie, tată! Gluma ca gluma, dar de-aici se desprinde diagnosticul celei de-a doua maladii care i-a fost fatală lui Dan Piţa, transformând filmele lui din ultimii douăzeci de ani în tot atâtea sinucideri succesive, inconştient asumate: pierderea totală a contactului cu realitatea.

Ca să fac o introducere necesară, menţionez că toţi actorii îşi debitează replicile ostentativ şi fals, suprapunând peste clişeele din text cele mai răsuflate poncife interpretative: ba se stropşesc grobian ca să vedem ce rea e lumea, ba se adâncesc suav în intonaţii, să fie clar ce neprihănite abisuri atinge intuiţia filosofică a eroilor. L-am întrebat pe Piţa, la conferinţa de presă, ce direcţie a urmărit cu concepţia de joc: realismul actoricesc, sau caricatura în tuşe groase. Răspunsul a fost cât se poate de ocolitor, dar nu mai puţin revelator: pe el nu-l interesează realismul vieţii, ci o realitate proprie, la care ajunge lucrând cu actorii pe platou. Trecând peste rezultatul în plan interpretativ (adică acele cabotinării rudimentare de şuşanea răsuflată), putem extrapola concluzia asupra întregii sale concepţii regizorale: omul s-a afundat într-un autism abscons, plutind pe apele imaginarului delirant - el, în sinea lui lăuntrică, ar cam vedea ceva, dar un ceva care nu se mai leagă cu nimic, aşa că-şi închipuie că ar încropi o lume proprie numai lui, doldora de "metafore" (mă rog, că metafora cinematografică, şi de orice natură în fond, e cu totul altă mâncare de peşte, asta-i partea a doua - dacă tot e să vorbim în platitudini). De-aici şi pân-la arta (sau măcar meseria) filmului, calea-i mai lungă ca din Lupeni pe Missippippi. Ar mai fi multe de spus despre latura asta, dar esenţialul s-a consumat.

În privinţa celorlalte compartimente de creaţie, surprinzător de inegală e imaginea lui Dan Alexandru, care până acum a reuşit să salveze atât cât se putea multe aberaţii pe peliculă, de la "Triunghiul Morţii" (1999), "Orient Express" (2004, Sergiu Nicolaescu), sau "Sindromul Timişoara - Manipularea" (2004, Marius Theodor Barna), până la "Magnatul" (2004), "Ticăloşii" (2007, Şerban Marinescu) şi "Cele ce plutesc" (2009, Mircea Daneliuc) - plus ultimele filme ale lui Dan Piţa. Deşi lumina e bine pusă, iar compoziţiile expresive şi îngrijite abundă (compensând în mare parte vidul din substrat), există unele bâlbe de sharff absolut inexplicabile - cu atât mai mult cu cât e profesor la U.N.A.T.C. Tot acolo e profesoară (şi nu de colea!) monteuza Cristina Ionescu, deci nu pot crede decât că cele câteva tăieturi de montaj executate la distanţă de multe fotograme de locul unde trebuia să se afle i-au fost impuse de sus.

În fine, ca să le dăm patricienilor ce-i al patricienilor, se cuvine să precizez că, în afara pleiadei de interpreţi episodici, a căror artificialitate agresivă am remarcat-o mai sus, actorii principali promit. Corneliu Ulici (Mateo), şi mai ales Dragoş Dumitru (Ginel) au date native certe, stăpânesc remarcabil de sigur meseria pentru doi începători abia ieşiţi de pe băncile U.N.A.T.C.-ului, şi le doresc din tot sufletul şansa unui debut autentic, cât de curând. Imediat după ei vin Anastasia Dumitrescu (Caroline) şi Adelaida Perjoiu (Gina), de asemenea două prezenţe frumoase şi cinegenice, cu date native certe. Adrian Găzdaru (Raţ), un actor cu vechime pe care cineaştii nu l-au observat până acum (cu excepţia aceluiaşi Dan Piţa, în urmă cu cincisprezece ani, la "Eu sunt Adam"), compune convingător un portret de ticălos complet repulsiv - aşa cum şi trebuia să fie. Oricum, caimacul îl ia, fie şi doar din două-trei apariţii scurte, Valer Dellakeza (Ostăşel), care nu ştie şi nu poate să joace altfel decât admirabil.