Apreciez că, tocmai din perspectiva dorită de Andrei Ujică, toate acele coruri, recitări şi ţopăieli care inundau cele două ore de televizor, în bezna imediat anterioară anului 1989, aduceau o contribuţie decisivă la întregirea autoportretului ceauşist. Şi ar mai fi, cu siguranţă, şi alte decizii discutabile la nivel de detaliu - dar în acelaşi timp filmul transpiră atât de puternic personalitatea artistului care l-a creat, încât n-ar avea nici un rost să le luăm la bani mărunţi altfel decât printr-o discuţie detaliată cu acesta (interviu, consultare sau conversaţie personală). Fiindcă, dincolo de toate aceste amănunte, efectul "Autobiografiei..." rămâne năucitor... La un nivel de necesitate socială, moral, umană majoră.
Despre filmul său "Război pe calea undelor", Alecu Solomon susţinea că e "necesar" - afirmaţie căreia i-am opus atributul de "imperativ". Acum regret - am folosit un superlativ care mă lasă în pană cu privire la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, aşa că voi folosi formula convenţională (dar pe deplin justificată, în fond) de "mai mult decât imperativ". Filmul lui Andrei Ujică ar trebui să fie văzut, în primul rând, de fiecare român care a trăit acele vremuri, apoi de cei din generaţia imediat următoare - şi, în sfârşit, de toţi străinii care încă n-au dat colţu' dintre cei ce-au contribuit, direct sau indirect, la Flagelul Ceauşescu.
Fiecare tiran e aparte, în felul său. Nicolae Ceauşescu (ca parte din cuplul consacrat de Petre Popescu, în ziua de Crăciun a anului 1989, ca "odiosul dictator şi sinistra sa soţie" - sau, mai pe scurt, Ody & Siny), a fost atât tipic, la modul generic, cât şi de o specificitate unică. Construcţia cinematografică a lui Andrei Ujică depăşeşte portretul arhetipal al despotului din toate timpurile, reuşind să penetreze şi să scoată la lumină inefabilul ceauşismului ca insanitate clinică şi ca, lucru incomparabil mai important, calamitate de masă - cu adaosul de iresponsabilitate diplomatică manifestată de atâţia politicieni "pragmatici" ai lumii. Experienţa vizionării acestui film se distinge prin valenţe catharctice multiple, de la declanşarea unor obligatorii procese de conştiinţă, până la exorcizarea sumedeniei de traume lăsate în sufletele milioanelor de victime. Nu e nevoie să mai amintesc că totalitarismul ceauşist a avut un cuantum redus de violenţă, în mare parte suplinită prin procedee de terorizare şi subjugare mult mai subtile. În cazul unui Lenin sau al unui Stalin, e de ajuns să menţionezi genocidul Gulagului, şi ai rezolvat (păcat că n-au rămas imagini filmate; noroc cu Soljeniţîn). Problema Pol Pot se soluţionează cu osuarele. Bokassa înseamnă liceeni protestatari masacraţi cu tunurile, Idi Amin e sinonim cu tortura, iar Hitler, cu lagărele de concentrare. A vorbi despre Ceauşescu în termenii frigului din apartamente, ai întreruperilor de curent, ai foametei, ai cenzurii, ai cultului personalităţii, ba chiar şi ai Securităţii (care adoptase o linie mult mai orientată spre manipularea şi hărţuirea psihologică, spre deosebire de practicile bestiale ale regimurilor Dej şi Groza), presupune eforturi intelectuale de analiză, înţelegere şi conştientizare complexe şi subtile, accesibile numai unui număr infim dintre cei implicaţi. Nu degeaba, vreme de douăzeci şi unu de ani, necunoscuta ecuaţiei Ceauşescu a rămas la un nivel de deducţie extrem de vagă: era necesară o formulă de abordare atipică, de un impact psihologic acut, profund şi puternic. Acesta este golul pe care-l umple, în sfârşit, filmul lui Andrei Ujică.
Vedeţi-l şi porniţi înapoi spre umanitate.
Sau vedeţi-l şi începeţi să înţelegeţi lumea din care vă trageţi.
Sau nu. Şi rămâneţi prizonierii actualului limbo cerebral de care nici măcar nu sunteţi conştienţi. În fond, ce nu ştim, nu ne poate face nici un rău - nu-i aşa...?
