Joi dimineață a avut loc la Cannes vizionarea de presă a filmului Bacalaureat, scris și regizat de Cristian Mungiu, film aflat în cursa pentru Palme d'Or 2016. Filmul urmărește tribulațiile sufletești ale unui tată (Adrian Titieni) care încearcă să-și mențină fiica (Maria Drăguș) pe drumul către studii universitare departe de țară, la Londra, acum că un accident întâmplat chiar în preajma examenului ei de Bacalaureat le dă viața peste cap.
Mungiu își plasează povestea într-un oraș de provincie, în zilele noastre, fiind interesat de evoluția relației dintre tată și fiica lui, în condiții dintre cele mai dure. Romeo Aldea (Adrian Titieni) oscilează pe parcursul filmului între ceea ce este acceptabil și ce nu, între ceea ce este corect și ce e la limita legii, între a avea „coloană vertebrală” și a „închide ochii”. Spectatorul va găsi familiară situația - își va spune că lucrurile din film se întâmplă ca în viață, apoi - la o reflectare mai adâncă - își va pune întrebări despre ce înseamnă, de fapt, normalitatea în România de azi și, în mod extins, la nivel general uman. Să pui o pilă la Bac fiicei care oricum e premiantă e accceptabil? Dar dacă fiica a avut un accident chiar în ajunul examenului de absolvire? E mai îndreptățit să îi cumperi, în aceste condiții, examenul? Filmul pune spectatorul să-și răspundă la aceste întrebări.
La conferința de presă de joi, moderatoarea discuției a punctat că Bacalaureat nu e neapărat o poveste românească, ci o poveste universală. Cristian Mungiu a răspuns - „eu sper că e un film despre natura umană, despre dilemele pe care un om le poate avea în viața sa; în film vorbesc de oameni din generația mea, iar acestea sunt problemele cele mai importante pe care le poți avea ca părinte. În plus, dacă trăiești în România devine și mai important ce-ți sfătuiești copiii - daca să rămână sau nu aici. Noi am rămas, am luptat să schimbam societatea, am schimbat mult, dar acum ne întrebăm de câte generații de sacrificiu este nevoie pentru o singură țară... Când ai copii nu e ușor să găsești răspunsul la această întrebare.
Adrian Titieni vorbind despre rol a spus că are doi copii de 17, respectiv 16 ani. „Câteodată trebuie să iei decizii importante pentru viața ta și pentru a lor. Nu știu dacă acest personaj îmi seamănă, dar - ca părinte - l-am înțeles”.
Moderatoarea a mai remarcat că personajul central, doctoorul, rămâne într-o stare de bunăvoință, poartă cu el mereu pe parcursul filmului generozitatea și dragostea pe care o are pentru fiica lui. Mai mult, că doctorul nu are senzața că încalcă legea, că trece de cealaltă parte a baricadei. Titieni a răspuns „că e important să fii optimist în astfel de situații. Valorile părintești câteodată nu corespund cu valorile societății, iar optimismul face ca lucrurile să continue, să progreseze”...
Un jurnalist de la publicația La Croix a remarcat că sunt lucruri grave care au loc în film, e tensiune multă, care poate duce la isterie, dar care e tratată în manieră reținută... „E ceva din mine în ceea ce vedem în film. Resimțim agresivitatea societății de acum iar când trăiești într-un loc unde lucrurile nu sunt reglate mulți oameni se simt dezamăgiți. Apoi am vrut ca personajele să arate, înainte de toate, că se iubesc unele pe altele. Romeo în film este un personaj care își adoră fiica, ar face totul pentru ea, așa am perceput personajul pe când scriam scenariul. În fața copilului nu izbucnește. Ca părinte încerci mereu să fii foarte puternic față de copii. În cinema e greu de găsit expresia pentru ceea ce simte personajul. E o scenă cu un câine în film. „[Căutându-l în tufiș după ce l-a rănit, personajul lui Titieni] are în sfârșit un moment doar cu el, un moment personal, [când își permite să izbucnească].
Maria Drăguș, protagonista, a spus la conferința de presă că Bacalaureat e „pentru mine o poveste universală; nu am crescut în România, dar părinții m-au crescut în spiritul culturii românești. Nu am trăit acolo, așa că am încercat să înțeleg personajul din interior. Cristian m-a ajutat să-i explorez fațetele personajului. M-am simțit liberă în rol, am avut senzația că pot deveni fiica din fiilm. E vorba despre o varietate de emoții și nu ai tot timpul ocazia să joci un astfel de personaj”.
Întrebat dacă există o diferență între corupția profundă și cea „soft”, „nevinovată”, regizorul a răspuns că „E o diferență de cantitate. În film vedem că dacă tolerăm o corupție importantă nu o vom mai percepe pe cea mică din viața noastră. În România vorbim mult despre corupție, însă - în filmul meu - am vrut să fac legătura dintre corupția socială și compromisul la care ne adaptam chiar fără să ne mai dăm seama. Personajul doctorului e un naiv în raport cu fiica lui, crede că o poate apăra de ce se întâmplă aici, de a o trimite undeva unde nu există corupție”.
Legat de începutul filmului, moderatoarea conferinței canneze remarcă faptul că filmul ne pune într-o stare de anxietate chiar de la început - se aruncă o piatră în geam... Mungiu explică alegerea: „în film trebuie să găsești incidente exterioare care să vorbească despre ce simte personajul...”
La conferință s-a vorbit și despre numeroasele duble pe care le-a făcut Mungiu, aproximativ 45 pentru un singur cadru. „Am turnat în planuri secvență, dubla trebuia să fie excelentă, nu poți schimba ritmul filmului. Am făcut mici variții la maniera de interpretare, de la o dublă la alta”. Titieni spune că „pentru prima dată în viață am făcut 40-45 de duble pentru un cadru, m-am gândit că trebuie că joc foarte prost, am avut multe îndoieli, aceasta e o manieră foarte particulară de lucru”.
Legat de scena în care personajul lui Vlad Ivanov doarme cu o batistă pe față, Mungiu spune că a adus un omagiu lui Pintilie.
Iată mesajul regizorului, notat în caietul de presă oferit jurnaliștilor la Cannes
La aproape 50 de ani, pentru Romeo Aldea viața ar fi fost grea dacă nu ar fi știut să facă compromisuri. Pur și simplu așa au stat lucrurile. Poate că așa te-au crescut părinții și asta ai văzut în jur. Poate că asta ai deprins și de la profesori. Sau poate că la asta te-au îndemnat mintea, sufletul, inima.
Și odată trecut primul compromis, și cel de-al doilea, și cel de-al treilea au venit mult mai ușor. Încet încet ai căzut la pace cu ideea că aceste compromisuri fac parte din viață și că, în definitiv, minciunile sunt de mai multe feluri, compromisurile sunt de mai multe feluri după cum și situațiile sunt diferite.
Iată, dacă lumea asta ar fi fost perfectă, și tu însuți ai fi fost corect și cinstit, iar dacă toți din jurul tău ar fi respectat mereu adevărul și legea, cu siguranță ai fi făcut și tu același lucru. Totuși, din nefericire, lumea nu funcționează așa, și nimeni nu-și permite să fie un fraier, un naiv, un ratat. În viață, trebuie să fii flexibil, să știi să ieși la capăt din situații neclare, să fii capabil să decizi tu însuți ce este acceptabil și ce nu, cât de departe poți merge cu compromisul, ce se poate și ce nu, și care îți sunt limitele.
Însă, de îndată ce ai făcut primul compromis major, nu mai este cale de întoarcere. Nu există un buton de reset care să îți permită să o iei de la început - asta este, trebuie să mergi pe aceeași cale, bună sau rea. Pentru că acum s-a creat o complicitate între tine și cei care au fost martori, sau complici, cu ceea ce au făcut. Aceștia îți cunosc secretul, știu ceva ce tu cauți să ascunzi, poate pentru totdeauna - și această complicitate te face prizonierul unui rețele de legături, de accepțiuni, de servicii contra servicii, de vinovății, de minciuni, o pânză de păianjen pe care o țeși în continuu. Nu există vreun mod în care să fii sincer și nu există cale de întoarcere - această duplicitate a devenit parte din viață. Din când în când o observi, dar o alungi din minte pentru a te accepta pe tine însuți. Îți spui că, în fond, lucrurile nu sunt așa de grave, nu e sfârșitul lumii, nu ai omorât pe nimeni. Așa e viața.
Copyright foto: Cristian Radu Nema, singurul fotograf român acreditat la Cannes
