Cristian Mungiu, aşa cum prea puţini îl cunosc

Prezenţă a lui Cristian Mungiu, cu După dealuri, pe lista scurtă premergătoare nominalizărilor la Oscar, e în sine o victorie - parţială, dar substanţială, dacă ne amintim cât de nedrept a fost exclus, acum cinci ani, Patru luni, trei săptămâni şi două zile, după ce Palme d'or-ul său îl înfuriase pe Julian Schnabel. Ce-i drept, însă, Mungiu nu-i omul care să se repeadă spre anticipări premature (în condiţiile unei competiţii atât de complicate ca a non-americanilor pentru Oscar), sau să se culce pe lauri.

Despre momentul triumfului din 2007, la Cannes, afirmă: "Am fost uşurat, dar nu fericit. Uşurat pentru că începuserăm să credem deja foarte tare că ni se putea întâmpla să luăm Palmierul. Dar eram şi foarte stresat şi sub presiune - atât din pricina aşteptărilor tuturor, cât şi a detaliilor momentului: oare ce zici pe scenă dacă iei premiul, cum să nu te calci pe fustă, dacă să strângi sau să săruţi mâinile doamnelor şi, în general, cum să-ţi păstrezi vocea şi atitudinea în faţa cremei cinematografiei mondiale, în Grand Théâtre Lumière".

Descriind senzaţia victoriilor fără sfârşit care l-au însoţit câteva luni bune, şi relaţia cu hybris-ul, Cristian Mungiu povesteşte: "Mă amuză faza asta cu hybris-ul. Sună a marcă de Honda pe combustibil alternativ. Da, senzaţia a fost reconfortantă, mai cu seamă plasarea în fruntea topurilor făcute de atâtea asociaţii de critici din State şi din alte ţări - confirmând că Palme d'or-ul n-a fost conjunctural. Crede-mă, e mare lucru să reuşeşti măcar o dată în viaţă să faci un film care să fie considerat de cineva cel mai bun din anul ăla, iar nouă ni s-a tot întâmplat în 2007. Am făcut însă tot posibilul să mă simt şi să mă port cât pot eu de la fel ca înainte, mai cu seamă conştientizând că asemenea întâmplări în carieră pot fi irepetabile. Totodată, însă, e foarte frustrant că, în România, se pune semnul egalităţii între regizorii români care au devenit figuri importante în cinematografia mondială în ultimii zece ani şi o liotă de inepţi, impostori sau mediocri care pozează în artişti şi invocă relativismul gusturilor ca să toace fonduri publice realizând nişte prostii care nu pot fi numite filme".

În sfârşit, cu privire la eşecul candidaturii pentru Oscar din acelaşi an, recunoaşte: "M-a afectat fiindcă mi se părea că se face o nedreptate filmului. În acelaşi timp însă, a fost o decizie care a scos şi mai clar în evidenţă diferenţa enormă de percepţie între ce consideră critica şi, în general, criticii europeni, a fi film de calitate şi ce înţelegere există vis-à-vis de asta în Statele Unite. Greşeala nu e a lor, a membrilor Academiei - la categoria 'Film străin', majoritatea votanţilor sunt actori octogenari - premiile Oscar sunt americane, gândite să onoreze filme făcute după tipicul şi gustul lor, şi nu e nimic de reproşat deciziei Academiei. Greşeala mea a fost să mă las luat de val şi să tânjesc la o distincţie care viza un gen de film-making cu care nu aveam nimic în comun".

Citatele de mai sus fac parte dintr-un interviu care a reuşit performanţa de a ni-l dezvălui pe Cristian Mungiu aşa cum prea puţini dintre noi îl cunoşteam. Omului nu-i place deloc să se "dezbrace" în faţa microfonului, şi trebuie să recunosc că, la recepţia ulterioară premierei cu "După dealuri", deşi discutam deschis şi amical câte-n lună şi în stele, imediat ce l-am abordat cu întrebări punctuale, de tip interviu, cu privire la film, s-a închis în sine şi mi-a dat doar răspunsuri criptice şi laconice, obligându-mă să citesc printre rânduri şi să-mi completez deducţiile prin raportări la ceea ce văzusem pe ecran. Asemenea momente pot fi frustrante. De astă dată, însă, jurnalista Lorena Lupu, de la "Tabu", a atins un surprinzător nivel de comunicare cu Cristian Mungiu, o empatie şi o deschidere care se fac simţite pe tot parcursul celor şase pagini (mari şi pline de text mărunt şi dens) ale materialului publicat în numărul 10/114 (octombrie, 2012) al revistei. Din păcate, textul nu e disponibil online (conform deciziei redacţiei de a nu-şi reduce astfel şansele de vandabilitate), aşa că nu-l puteţi citi decât pe hârtie - dacă nu s-o fi epuizat cumva tirajul. Şi merită, într-adevăr, fiindcă ne ajută să înţelegem în proporţie semnificativă personalitatea omului şi a artistului care ne-a dat Occident (2002) Patru luni, trei săptămâni şi două zile (2007), "Amintiri din Epoca de Aur - 1 şi 2" (2009) şi actualul După dealuri.

Dacă faptul că, asemenea multor copii, cu ideile lor năstruşnice, când era mic visa să ajungă... şofer al maşinii de gunoi, îşi păstrează doar nivelul de duioşie amuzantă al unei poante anecdotice, în continuare Cristian Mungiu ne descrie felul cum s-a format, în familie şi şcoală, la Iaşi, ce obiective îşi fixase iniţial şi cum a evoluat, ca student, apoi ca profesor, spre menirea cinematografică pe care avea să şi-o descopere relativ târziu, şi cum a parcurs ulterior drumul până la Occident.

Taxează nemilos spiritul comercialist care de două decenii încoace subminează actul de cultură, mai ales prin plaga obsesiei faţă de rating, în legătură cu care afirmă: "Dacă te uiţi la TV şi afli ce rating au vomele alea de emisiuni, începi să crezi că democraţia e o mare eroare!" ...Şi, desigur, vorbeşte pe larg despre După dealuri, despre condiţiile reale ale raportului dintre filmul său şi romanele documentare ale Tatianei Niculescu-Bran, cât şi intenţiile lui artistice ca atare, ceea ce plasează într-o lumină mult mai limpede valul de reacţii inepte, habotnice şi fundamentaliste, faţă de film - în acest sens, fără a se considera neapărat un "rebel", cum l-au etichetat unii (în sens fie pozitiv, fie negativ), descriind franc "cauza" care-l animă: "Nu am în vreun fel în plan să provoc pe cineva anume. Cred însă că - durând câţiva ani să faci un film - e de preferat să-l faci pe o temă care contează. Îmi doresc de regulă ca spectatorii obişnuiţi - nu fanaticii - să mediteze pe cât se poate la comportamente, obişnuinţe şi valori din viaţa lor pe care le urmează din inerţie, fără să le fi cercetat vreodată sau recent mai cu luare-aminte. Mergem la biserică duminica, dar de ce: ca să aprindem lumânări? Cum se face că, într-o ţară cu 86% populaţie autodeclarat ortodoxă, suferim de o asemenea intoleranţă, acţionăm cu atâta răutate şi ură? E mult, e puţin, e ok că avem 20.000 de biserici şi 5000 de şcoli? Sigur, filmul nu vorbeşte în sine despre lucrurile astea, dar rostul cinematografului este şi să confere punctul de plecare al unor discuţii publice care să fie mult mai cuprinzătoare decât filmul".

Evident, cele câteva fragmente reproduse mai sus reprezintă doar o mică parte din amplul interviu izbutit de Lorena Lupu, a cărui lectură lămureşte multe lucruri atât despre Cristian Mungiu în sine, cât şi, pe un plan mult mai important, despre esenţele devenirii filmului românesc în momentul de faţă.