Discret şi metodic, tânărul actor ardelean (născut la Zalău, în 30 iunie, 1977) a avut marea şansă de a debuta pe ecran la douăzeci şi unu de ani, cu rolul Zache, din "Terminus paradis" (1998), sub îndrumarea impetuosului Lucian Pintilie - un regizor pe care mulţi dintre cei care au lucrat cu el îl numesc, cu destulă îndreptăţire, "un Dumnezeu al muncii cu actorul". În continuare, cariera sa a evoluat într-un ritm atent măsurat, propriu unei substanţiale consolidări artistice, trecând prin scurtmetrajele "Nici o întâmplare" (Cristian Mungiu, 2000), "Bucureşti-Wien, 8-15" (Cătălin Mitulescu, 2000), "Carambol" (Liviu Sndulescu, 2008) şi "Fata de aur" (Alexandru Mavrodineanu) din omnibusul "Un bărbat urmăreşte o femeie" (2008), precum şi serialele de televiziune "La bloc" (Radu Dragomir şi Răzvan Săvescu, 2002), "În familie" (Adrian Sitaru, Cosmina Popescu, Olga Avramov şi Radu Jude, 2002), "Om sărac, om bogat" (Virgil Nicolaescu, Peter Kerek, Anca Colţeanu, Alex Mihail şi Adrian Batista, 2006), sau coproducţia «Entre chiens et loups» (Alexandre Arcady, 2002) - până când a sosit momentul ca, prin confirmarea calităţilor sale de actor, să se impună în sfârşit cu primul său protagonist de lungmetraj, într-un rol realmente semnificativ - Emil, din "Schimb valutar" (Nicolae Mărgineanu, 2008).
Nu e de mirare că acest rol principal i-a adus consacrarea. Personajul său este genul de om simplu perfect reprezentativ pentru vremurile tulburi pe care le trăim, cu mizeriile şi ispitele, reuşitele şi prăbuşirile, încercările şi sinuozităţile lor. În mod deloc întâmplător, inclusiv datorită talentului scenaristic al lui Tudor Voican, personajul se relevă pentru prima oară cu adevărat în aşa-numitul plot-point-1 - momentul de criză care declanşează acţiunea. Păcălit de un şmenar ce-l lasă cât ai clipi fără avutul agonisit într-o viaţă de om, Cosmin Seleşi îşi construieşte cu o asemenea sinceritatea complexul de stări (derută, vulnerabilitate, disperare, neputinţă de a crede), într-o secvenţă ce culminează cu un tulburător prim-plan în stradă, privind aiurit în jur, încât putem spune că el însuşi, în acea clipă, propulsează filmul înainte - şi pe sine însuşi, de-a lungul unei traiectorii şerpuitoare, prin tot felul de căutări, şovăieli şi decizii care-l transformă, din victimă vrednică de compasiune, într-un infractor şi mai perfid decât cel ce l-a nenorocit; ba mai mult: într-un criminal. Se reţin în special momentele de respiro şi lirism cu susţinătoarea sa, studenta-prostituată venită din Basarabia (Aliona Munteanu), izbucnirea ucigaşă a confruntării secunde cu şmenarul (Andi Vasluianu), şi masca migălos calculată şi lipsită de scrupule din secvenţa escrocării celor doi bătrâni (Theodor Danetti şi Tatiana Iekel) - dincolo de care Cosmin îşi conduce cu mână sigură anti-eroul spre dramaticul deznodământ de pe aeroport, cu acel sfâşietor moment când, cuprins de panică, îşi respinge propriul fiu. După experienţa acumulată în filmele anterioare, e cât se poate de semnificativ să-i observăm bogăţia de mijloace cu care compune tot acest arc dramatic, fără a se abate nici un moment de la formula stilistică a discreţiei.
Mult mai redus ca întindere şi mai simplu în sens actoricesc, dar nu mai puţin consistent, este rolul lui Costi, din "Poliţist, adjectiv" (Corneliu Porumboiu, 2009) - poliţistul-funcţionar tipicar şi tracasat, care-i dă mereu replica lui Dragoş Bucur cu acel aer aparent culant şi amiabil din care se rupe când ţi-e lumea mai grabă pentru a răspunde la fiecare insistenţă a colegului său cu zvâcniri orgolioase care ar duce pe oricine la exasperare - o compoziţie economică, în tuşe fine intercalate cu accente extrem de tăioase, confirmând capacitatea lui Cosmin de a lăsa o impresie de neşters chiar şi după cel mai anodin rol secundar.
Farte multe lucruri n-ar fi de spus despre plutonierul Doru, din "Portretul luptătorului la tinereţe" (Constantin Popescu, 2010), dar fără să i se poată imputa cuiva acest lucru - cum bine ştim, e un film de personaj colectiv, nu al creaţiilor individuale, oferindu-i din nou lui Cosmin Seleşi ocazia unei integrări pline de bun-simţ într-o echipă de actori pornită să reconstituie cu maximă sobrietate unul dintre cele mai tragic-eroice capitole ale istoriei noastre relativ recente - lupta partizanilor anticomunişti din munţi, în confruntare cu toţi acei oameni simpli şi, în fond, nu lipsiţi de inocenţă, pe care totalitarismul i-a plasat în ipostaza de torţionari şi călăi.
În sfârşit, acest capitol introductiv, desfăşurat sub auspicii atât de bune, al carierei lui Cosmin Seleşi se încheie, prin forţa împrejurărilor... temporale (şi temporare), cu rolul lui Stoian, zbuciumat-prostuţul contabil din "Ursul" lui Dan Chişu (2011) - personaj care-i oferă actorului şansa de a-şi demonstra din nou talentele comice - din nou, cu aceeaşi atentă ponderare a mijloacelor de expresie, oscilând mereu în "partea cea bună" a delicatei linii de demarcaţie dintre talentul scăpărător şi cabotinărie. Avem toate motivele de a spera, cu deplină încredere, că acest portret profesional încă sumar la nivel cantitativ, dar atât de convingător în planul valoric, să reprezinte cea mai solidă bază a unei cariere artistice care ne va bucura încă mulţi ani de-acum încolo.

Părerea ta
Spune-ţi părereaTotusi mi-e un pic neclar pasajul articolului, citez - "oscilând mereu în "partea cea bună" a delicatei linii de demarcaţie dintre talentul scăpărător şi cabotinărie."
Jocul unui actor nu decurge oricum, ci de cele mai multe ori controlat sau coordononat de catre regie, asa ca daca joaca rau, nu e neaparat vina sa. Daca trece insa in zona cabotinajului, e chiar foarte grav, nu? Fie imi scapa ideea de "parte buna" in sensul indicat de tine, fie ar fi trebuit sa vad "Ursul".
Poate il voi vedea in schimb...in "Schimb valutar" daca acela este rolul sau reprezentativ de pana acum (pentru ca fiecare actor cred are un film al sau "maxim"). Sau mai astept :-).