Copacul vrajbei noastre, o radiografie extrem de incisivă a dezumanizării, rulează în premieră pe marile noastre ecrane. Este un film cu o componentă psihologică, ce încearcă să exploreze resorturile dramei ce o poate face pe o femeie aparent normală, Inga (jucată de Edda Bjorgvinsdottir), să-şi piardă uzul raţiunii; mai mult, să-și angreneze în conflict soțul, pe Baldvin (Sigurður Sigurjónsson) care se lasă atras în acest bulgăre al escaladării de la un fapt minor la unul dramatic, fără să dovedească luciditate, deși până atunci s-a arătat o persoană echilibrată. Neputincios să reacţioneze eficient, incapabil în primul rând să înţeleagă în profunzime ce se întâmplă.
Combinație între un pic de comedie neagră și dramă de familie, filmul este despre aparenţele onorabile care ascund agresivitatea lipsită de scrupule și deraierea, aceasta din urmă sub imperiul unei căderi psihice, provocate de un eveniment despre care spectatorul află pe la mijlocul filmului: cuplul Inga-Baldvin și-a pierdut fiul cel mare.
Filmul prezintă, pe de o parte, relația acestui cuplu cu vecinii. De la politeţe la replici veninoase nu e decât un pas, mai ales că noua soție a vecinului dorește să fie tăiat copacul din curtea Ingăi și a lui Baldvin, pentru că face umbră iar ea nu se mai poate bronza. Spectacolul este absurd și va smulge privitorului explozii de râs, dar va aduce și șoc, odată cu finalul brutal. Așadar, conflictele inițiale sunt absurd de amuzante, deoarece mai mereu au în centrul atenției chestiuni minore care sunt exagerate până la refuz. Dar acestea devin conflicte extrem de violente, în urma cărora oamenii normali, respectabili, își pierd demnitatea și auto-controlul.
Pe de altă parte, filmul urmărește povestea fiului mai mic al cuplului Inga-Baldvin, aflat în pragul divorțului. Soția îl dă afară din casă și nu vrea să împartă custodia asupra copilului lor.
Filmul are, pe de o parte, acel tip de protagonist non-eroic şi pasiv, cu parcursul marcat nu atât de acţiuni cât de reacţii (exacerbate): ne referim la caustica Inga; pe de altă parte, scenariștii echilibrează lucrurile cu un al doilea protagonist care se mișcă de colo-colo: fiul cel mic al cuplului Inga-Baldvin, Atli (jucat de Steinþór Hróar Steinþórsson) - care se zbate să se împace cu soția și să își vadă fiica.
Formula dramei de familie tratată cu umor amar, pe parcursul unei unităţi de timp compacte care relevă tarele umane de sub pojghiţa apareţelor şi a conformismului nu e nouă în cinematografie, dar are impact sub cârma regizorului islandez Hafsteinn Gunnar Sigurõsson (cunoscut la Festivalul de Film Transilvania și pentru filmele sale anterioare, Parisul nordului și La răscruce).
Până la un punct, scenariștii Huldar Breiðfjörð screenwriter și Hafsteinn Gunnar Sigurðsson ne fac să ne recunoaştem, în mai toate personajele, propriile slăbiciuni şi vulnerabilităţi, meschinării şi derapaje. Până la un punct, ne e imposibil să găsim vinovatul absolut - fiecare are dreptatea lui şi fiecare comite propriile greşeli (cu consecinţe, adesea, iremediabile) și în relația dintre vecini și în divorțul lui Atli. De la acel punct încolo, însă, intervine ceea ce am putea numi chiar tulburare psihică - acțiunile Ingăi trec dincolo de ce am putea accepta ca normalitate, trăgându-și după sine, în psihoza ei, soțul aparent sănătos, moral și echilibrat.
Dacă realizatorii acestei producții multi-premiate la Oscarurile islandeze şi-au dorit o comedie, ce au obținut e o dramă în toată regula (cu inevitabile elemente de umor - altfel ar fi fost de-a dreptul tragedie), crudă şi nemiloasă, cu scene de duritate și un captivant ping-pong de replici, reacții și consecințe.
