Două milioane de francezi au dat năvală la Cocorico, o comedie care pune faţă în faţă un cuplu de aristocraţi la curent cu fiece pas făcut de strămoşi de-a lungul unui întreg mileniu şi un cuplu mult mai modest. Patru sexagernari care altfel nu s-ar fi intersectat niciodată sunt aduşi laolaltă de relaţia de dragoste dintre tinerii Alice (Chloé Coulloud) şi François (Julien Pestel), care nu au nicio problemă că vin din medii sociale extrem de diferite şi vor să se căsătorească. Primul pas? Întâlnirea părinţilor, doar că testul ADN pe care Alice, pentru amuzament, îl face cadou celor patru are consecinţe neaşteptate...
La început povestea este spusă din perspectiva soţilor Martin, Nicole (Sylvie Testud) şi Gérard (Didier Bourdon), părinţii lui François. Ea e casnică, iar el un dealer auto naţionalist care jură că maşinile Peogeot sunt de o mie de ori mai bune ca mult mai apreciatele maşini germane. Nicole şi Gerard au un adevărat şoc când ajung la reşedinţa Bouvier-Sauvage, un adevărat palat din mijlocul unei imense podgorii, unde nu încetează să facă gafă după gafă. Doar că gazdele Catherine (Marianne Denicourt) şi Frédéric (Christian Clavier) află curând că nu sunt prin nimic mai presus de mai modeştii oaspeţi când îşi citesc rezultatul testului ADN şi realizează că sângele lor nu este aşa pur pe cât credeau.
Se spune despre francezi că sunt aroganţi şi regizorul şi scenaristul Julien Hervé fix de aceşti francezi aroganţi şi închipuiţi face haz, cu discuţiilor lor nesfârşite despre vinuri scumpe cu note de ciocolată şi fructe de pădure sau brânzeturi mai mult sau mai puţin mucegăite. Pe de o parte filmul se înscrie în curentul "eat the reach", în care bogaţii sunt ironizaţi pentru toate beteşugurile lor morale şi sociale spre amuzamentul oamenilor obişnuiţi, pentru care distracţia de weekend este o vizită la cinema şi nu o soirée îmbibată în şampanie la Ritz sau într-un castel toscan. În acelaşi timp, Cocorico îşi lasă personajele să-şi înveţe lecţiile şi să transmită un mesaj al bunei înţelegeri, aruncând pe post de cireaşă de pe tort şi un cârlig spre o continuare care se va lansa la anul.
Christian Clavier, actor de comedie celebru pentru seriile Les Bronzés şi Les Visiteurs, este în mare formă în Cocorico, unde-şi îmbibă personajul cu o cantitate aproape indigestă de sarcasm şi isterie. De fapt aceasta e şi o problemă a filmului, pentru că în prima jumătate eroii sunt de-a dreptul respingători în meschinăria lor şi deschid o adevărată cutie a Pandorei a prejudecăţilor (sunt menţionaţi şi românii), într-un echivalent al celebrului discurs al preotului din Aferim! despre "ovreii" puşi pe înşelat, armenii leneşi şi italienii mincinoşi. Această mare scenă în şase personaje, din care patru îşi pierd rând pe rând cumpătul la aflarea rezultatului ADN, este o adevărată piesă de teatru de 40 de minute în cel mai pur stil al comediei franceze. Doar că nu prea te poţi împiedica să simţi uneori milă şi chiar dezgust faţă de protagoniştii care îşi dezvăluie cu atâta aplomb limitele.
Şi totuşi, Cocorico este foarte uşor translatabil în mai toate familiile, pentru că, fie că ne place sau nu, avem cu toţii un unchi xenofob sau vreo verişoară care tună şi fulgeră împotriva cine ştie cărei etnii sau a avalanşei de imigranţi indieni. Cocorico le-ar putea spune şi lor că e loc pentru toţi sub soare... În sfârşit, "cocorico" este echivalentul francez al lui "cucurigu" şi alegerea acestui titlu are sens datorită celebrului cocoş galic, un simbol al "franţuzismului" de pretutindeni.
