Orson Welles spunea cândva că în lumea artei, nu poți fi un netalentat de succes decât ca regizor. Nu de teatru, ci de film. Un regizor care nu spune decât „acțiune!” și „stop!”, „mai repede, mai încet” și nimeni nu se prinde de impostură, fiindcă echipa se ocupă de restul. Sigur, astăzi nu putem să îi dăm cu totul dreptate lui Welles, fiindcă ne putem ușor gândi la pictura contemporană, la ready-made sau la tot felul de instalații artistice. Însă finalmente, în ceea ce privește toate aceste arte, fiecare face ceva cu mânuța lui, pe când în film, e ceva bizar în statutul și atribuțiile unui regizor care, în funcție de natura producției, poate să facă totul sau nimic.
Doar că aici nu vom vorbi despre filme anoste sau impersonale, că nici nu merită atenție. Vom vorbi, în schimb, despre filme care au o savoare prin lipsa lor de credibilitate și prin artificialitatea lor, sau despre filme de o lipsă monumentală de talent, care inevitabil provoacă un comic cum nu mai întâlnești. Un comic neintenționat și neiertător în natura lui scurtcircuitantă.
Showgirls (regia Paul Verhoeven, 1995)
Dacă vezi acest exploitation movie, sau mai degrabă acest sexploitation movie, care nu e vreo ciudățenie independentă de serie B, ci un musical de Hollywood despre exploatarea din showbiz, un film cu un buget în toată regula și cu o regie semnată de Paul Verhoeven, autorul filmelor „RoboCop”, „Starship Troopers” sau „Total Recall”, te gândești că poate e un film intelectual deghizat în ceva intenționat prost. Sigur, există un gen aparte al acestor filme și se numește, așa cum am menționat mai sus, film camp. Filme făcute în general independent, filme de serie B, în care se caută, printr-o artificialitate exagerată, un anumit tip de umor, o anumită lejeritate în vizionare. Se presupune că termenul „camp” ar proveni din franțuzescul „se camper”, care înseamnă a îngroșa sau a poza cu îndrăzneală; a te etala.
Sigur, „Showgirls” este chintesența unui film camp, însă la o asemenea producție serioasă, adresată unui public larg, era de așteptat ca lumea să îl ia prea în serios. De la recenziile negative ale tuturor privitorilor și criticilor, până la un palmares generos la Zmeura de Aur, ca să nu mai vorbim despre prăpastia în care a căzut cariera actriței Elizabeth Berkeley în urma prestației ei în care pare că a dat tot ce a avut până a rămas pe zero, acest film pare ratat din toate punctele de vedere. Însă această lipsă frustă nu neapărat de cenzură, cât de moralitate, fac din această peliculă o experiență cinematografică unică.
House / Hausu (regia Nobuhiko Ôbayashi, 1977)
Cel mai comod loc al camp-ului este însă printre măruntaiele și zgârciurile genului horror. Și de unde altundeva poate veni o abordare mai abracadabrantă a unei comedii horror decât din Japonia? Vorbim aici de un alt film care a adunat un cult în jurul lui, un basm horror comic cu niște școlărițe care își petrec vacanța în casa bântuită a mătușii uneia dintre ele. Regizorul Nobuhiko Ôbayashi parodiază basmul, parodiază filmul horror, dar și sexualizarea școlărițelor din cultura japoneză, dându-le acestor fete nume erotizate precum Gorgeous, Fantasy, Sweet sau Melody.
Iar pe măsură ce adolescentele prinse în capcana bântuită ajung să dispară una câte una, supraviețuitoarele descoperă că acea casă a mătușii este focarul unei patologii stranii, ce dă viață obiectelor din jur. Putem spune fără reținere că formal, filmul o ia complet razna. Totul este de o exagerare halucinantă și de un eclectism dubios. Se combină animația cu live action-ul ca un soi de echivalent al filtrelor de Instagram din anii `70, iar obiectele din casă capătă o conștiință și invadează nescrupulos ecranul. Fetele sunt atacate de pian sau de pat iar noi, spectatorii, suntem bombardați de toate aceste inserții pestrițe și agresive atât vizual, cât și sonor. „Hausu” e un exemplu fascinant de film fără limite.
The Room (regia Tommy Wiseau, 2003)
Scris, produs, jucat și regizat de mai nou legendarul Tommy Wiseau, acest Ed Wood al zilelor noastre, „The Room” are o reputație aparte. E considerat drept cel mai prost film al tuturor timpurilor. Și e un film (cât se poate) de autor.
Nu ar avea sens să deșir chiar și un scurt sinopsis, că nu despre asta e vorba. E vorba despre lucrurile cu adevărat mărunte, precum un simplu schimb de replici. De pildă într-o cafenea, între prieteni:
- Cum a fost azi la muncă?
- Destul de bine. Avem un client nou... la bancă. Vom face foarte mulți bani.
- Ce client?
- Nu pot să-ți zic. E confidențial.
- Hai, frate, de ce nu?
- Nu, nu pot. În fine, cum mai e viața ta sexuală?
Sigur, dacă te chinui puțin, poți să scrii un dialog așa prost, dar trebuie să te chinui. Aici, însă, „reușita” constă într-o naivitate aproape extraterestră, într-o lipsă de logică atât de consecventă încât te trec toate apele și în aceași timp râzi până faci riduri de expresie. S-ar putea, deci, să avem de a face cu o adevărată comedie horror. Fiindcă fiecare secvență e ca schimbul de replici de mai sus: atât de nerealistă încât tot filmul devine ca un soi de univers paralel înfricoșător de amuzant.
Era de așteptat ca o asemenea peliculă să fie văzută drept o „bijuterie ascunsă a internetului” și să aibă parte de o viroză specifică. Drept urmare, era inevitabil să apară un film precum „The Disaster Artist” (2017), o evocare a acestui autor/personaj (interpretat de James Franco, care a și regizat filmul) ce ne poartă în culisele lui „The Room”, ca o cunună închinată destinului nu tocmai previzibil al antitalentului. Al ridicolului absolut.
Părerea ta
Spune-ţi părerea