Marcello mio, cel mai recent film al unuia dintre cei mai apreciaţi regizori francezi, Christophe Honoré, poate fi văzut acum în cinematografe, după ce anul trecut a avut premiera mondială în competiţia oficială a prestigiosului festival de la Cannes. Prin amabilitatea distribuitorilor de film din România, Cinemagia a luat parte la evenimentul Rendez-vous avec le cinéma français, unde a putut afla, într-o conversaţie faţă în faţă cu regizorul, câteva dintre dedesubturile acestui film special. Cronica sa aici.
Care au fost intenţiile cu acest film?
Punctul de pornire a fost dorinţa de a explora legătura dintre amintiri şi cinema. Cinema-ul este un creator de amintiri pentru spectator, dar este un creator de amintiri şi pentru actori. De aici dorinţa de a avea în filmul meu actori care se joacă pe ei înşişi.
Dar ei interpretează versiuni semificţionalizate ale lor. De exemplu, am citit într-un interviu al Chiarei Mastroianni că Melvil Poupaud nu a fost foarte fericit cu rolul său din film.
Marcello mio nu este un documentar despre dinastia Deneuve-Mastroianni. Aşa cum am spus adineauri, voiam să explorez amintirea actorilor şi pentru asta era important ca ei să-şi joace propriul rol în film. Dar remarca e corectă, versiunea pe care o vedem este o versiune ficţionalizată, ameliorată, o identitate incertă care, de fapt, a uşurat misiunea de a-i convinge să accepte să joace în film. În acelaşi timp, mi se pare o versiune mai corectă şi chiar mai loială. Graniţa dintre realitate şi ficţiune este fluidă, o traversăm încontinuu înainte şi înapoi.
A fost dificil să convingeţi staruri precum Catherine Deneuve, Chiara Mastroianni şi Fabrice Luchini să-şi joace propriul rol?
Cu Chiara a fost uşor, ne ştim de foarte mult timp şi am făcut destule filme împreună. Ei i-am spus prima, când filmul nu era nimic mai mult decât o idee, iar reacţia ei entuziastă a fost încurajatoare. Poate că cea mai reticentă să se implice a fost Catherine pentru că sunt mulţi ani de când e preocupată de viaţa ei privată şi depune eforturi serioase să şi-o protejeze. Pentru ea a fost important ca acest film să nu fie o sursă de revelaţii personale, dar o dată terminat scenariul acesta a convins-o că se va amuza interpretându-se într-o versiune ludică.
Este totuşi o situaţie nemaivăzută pentru Catherine Deneuve, pentru că fiica ei din viaţa reală, Chiara Mastroianni, îl interpretează pe fostul ei partener de viaţă, Marcello Mastroianni. Cum credeţi că s-a simţit în timpul filmărilor?
Desigur, nu pot să vorbesc în locul ei, dar îmi imaginez că a fost o experienţă inedită şi cumva tulburătoare. Şi cred că această situaţie, în care îţi vezi propriul copil purtându-se sau măcar amintindu-ţi de un partener pierdut, ar fi tulburătoare pentru orice părinte, nu doar pentru Catherine Deneuve. Chiara are trăsăturile lui Marcello şi i-a împrumutat gesturile, garderoba, felul de a vorbi şi de a merge, iar asta sigur a provocat o reacţie puternică, mai ales că filmul însuşi depune eforturi serioase pentru ca cei din jur să îl vadă pe Marcello în Chiara. Dar oare nu asta este esenţa meseriei de actor? Actorii de cinema îşi petrec viaţa fiind o altă persoană, un personaj, alături de alţi actori care joacă alte personaje. Tind să cred că sunt mai pregătiţi decât noi, oamenii obişnuiţi, să înfrunte această provocare.
În timpul filmului ai impresia că actorii şi actriţele sunt coautori ai scenariului. Aşa este? Există momente improvizate sau toate replicile sunt redate exact ca în scenariu?
Nu, pentru că sunt un mic tiran când vine vorba de scenariu (râde). Toate replicile din film erau în scenariu. Chiar mă bucură că spectatorul are impresia că se improvizează, dar nu, ceea ce vedem şi auzim pe ecran era notat, la punct şi virgulă, în scenariu.
În film se pomeneşte şi termenul "nepo-baby" (n.r. termen ce denumeşte fiii şi fiicele unor actori celebri care profită, la începutul carierei, de influenţa şi vizibilitatea părinţilor) chiar când Chiara începe să aibă o criză de identitate. De ce această decizie?
[Controversa] nepo-baby este ultimul lucru despre care este acest film (râde). Este adevărat, mă interesează complexitatea acestui termen, dar îl văd mai degrabă ca pe un mijloc clişeic de a discrimina actorii şi actriţele care împărtăşesc aceeaşi meserie cu părinţii lor. Termenul lasă loc la un proces de gândire care invită la ideea de ilegitimitate şi, ca regizor, nu mi se pare deloc pertinent. Pe mine mă interesează imaginarul, iar aici Chiara încearcă să-şi reîntâlnească tatăl, poate într-o încercare de a se sustrage de la problemele curente. Ea se foloseşte de o unealtă puternică, cinema-ul, pentru a-şi regăsi părintele pierdut cu atât de mulţi ani în urmă (n.r. Marcello Mastroianni a murit în 1996) şi îl readuce la viaţă prin intermediul filmelor în care l-a văzut. În această dinamică pe mine mă interesa în primul rând puterea evocării şi absolut deloc aspectul social [reprezentat de nepo-babies].
Vedeţi acest film drept o schimbare de direcţie de la cele anterioare?
Nu neapărat, căci Marcello mio este o căutare similară celor din alte filme. Este un film preocupat de metamorfoză şi are în centrul atenţiei un personaj feminin care trece prin această metamorfoză. Avem şi relaţia cu cinefilia, care m-a preocupat în filmele anterioare. În toate filmele mele de azi se văd trăsături şi teme din producţiile de la începutul carierei, de exemplul personajul queer, căci Chiara devine cumva bărbat aici. Pentru mine Marcello mio nu este un film de ruptură, de despărţire de ceea ce m-a preocupat înainte. Ştiu că se spune despre regizori că trebuie să se reinventeze cu fiecare nou lungmetraj, dar pentru mine Marcello Mio reprezintă mai degrabă un element de continuitate şi nu o schimbare de direcţie.
Ne puteţi spune ceva despre următorul proiect?
În acest moment sunt mai interesat de teatru. Am o piesă care mi se joacă în teatrele din Paris chiar acum, Les Idoles (Idolii), despre idolii mei din teatru şi film care şi-au pierdut viaţa în anii '80 şi '90 din cauza SIDA. Şi lucrez la o nouă piesă, o perspectivă nouă asupra romanului Madame Bovary. În ce priveşte cinema-ul, sper să filmez un lungmetraj nou iarna viitoare, dar acum proiectul este departe de a fi clar, definitivat. Acum principala mea preocupare este teatrul şi comunicarea directă, nemijlocită dintre actorul de pe scenă şi publicul din sală.
În Marcello mio sunt mai multe scene în care regizorul lucrează direct cu actorii. Vă preocupă acest aspect al meseriei?
Este principala mea plăcere în cariera de regizor, să lucrez actorii, împreună dăm viaţă unui nou personaj şi îi decidem toate aspectele. Este o parte absolut esenţială a cinema-ului şi de altfel unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut atât de mult să fac Marcello mio, care este şi un film şi despre actori.
Aţi fost dezamăgit de faptul că filmul nu a avut foarte mulţi spectatori?
Marcello mio a avut premiera mondială la Cannes, în competiţie. Nu m-am aşteptat niciodată să fie un hit în ce priveşte încasările, pentru că este totuşi un film special. Pe de o parte poate fi considerat o comedie, dar este şi unul riscant în ce priveşte gusturile. Şi încă sunt prezente consecinţele pandemiei, din cauza căreia încasările cinema-ului de autor au avut mult de suferit aici, cifrele sunt semnificativ mai mici ca înainte. Dar asta nu ne împiedică să încercăm din nou şi din nou (râde).
Sursa foto: Unifrance.
Părerea ta
Spune-ţi părerea