Premiera sezonului 2 al serialului Redacţia/The Newsroom este luni, 15 iulie, de la ora 20:00, pe canalul HBO. Aaron Sorkin (Charlie Wilson’s War, The Social Network, Moneyball) este cel a dezvoltat The Newsroom, un serial despre viaţa din culisele unui canal TV de ştiri. Serialul a avut premiera pe 24 iunie 2012 şi a ajuns la cel de-al doilea sezon. Primul episod din acest al doilea sezon este disponibil gratuit pe HBO GO pentru toţi cei ce vor accesa site-ul.
Aniko Navai a stat de vorbă cu Aaron Sorkin pe platoul unde se filmează The Newsroom, Sunset Gower Studios din Hollywood. Platoul, contruit într-un hangar, e replica perfectă a studioului de ştiri al CNN. Astfel, nu lipsesc nici măcar compartimentările de sticlă ce separă birourile conducerii şi sala de conferinţe de încăperea în care energia e la cote înalte şi producătorii, asistenţii şi stagiarii alergă după ştiri în exclusivitate. Iată, în continuare un interviu cu Aaron Sorkin, creatorul serialului aflat la al doilea sezon, realizat de Aniko Navai pentru HBO.
Câteva dintre episoadele din sezonul 2 se numesc consecinţe... Asta e princpala temă a sezonului. De unde te-ai inspirat pentru asta?
Aaron Sorkin: Avantajul lucrului la HBO e că nu trebuie să faci fiecare sezon la fel şi să aibă punct terminus. Aşa că m-am gândit cum aş putea modifica, puţin de tot, sezonul ăsta faţă de primul – ador dinamica dintre avocat şi interlocutorii săi. Ador să scriu astfel de conversaţii aşa că am căutat un mod prin care să introduc un proces care să-i implice pe protagonişti şi să aibă o miză uriaşă. Tocmai angajasem un grup de consultanţi... Le-am spus ce caut şi, aproape imediat, Rick Kaplan şi Jeff Greenfield mi-au spus că Tailwind a fost cel mai oribil lucru care li s-a întâmplat vreodată. Au început să-mi povestească despre Tailwind şi restul a venit după – tema consecinţelor a venit după.
S-au construit decoruri noi pentru sezonul 2?
Aaron Sorkin: Da – un salon de coafură şi machiaj. Dar tot sezonul se învârte în jurul unei depoziţii pentru procesul care urmează şi care are la bază un proces real ce a avut loc în 1998 şi a implicat CNN-ul. În 1998, CNN a transmis o poveste numită Tailwind despre cum în anii '70 armata SUA a folosit arme chimice în Laos. Era o poveste incredibilă, desigur, doar că neadevărată. Sau, mai bine zis, probabil că era neadevărată – un producător prea zelos a falsificat un interviu convins fiind că povestea era adevărată, dar nu primise confirmările necesare din răspunsurile date de cel intervievat. Au existat demisii... Avem la serial zeci de consultanţi din toate zonele industriei: prezentatori, şefi de departament, oameni de ziar, din televiziune şi din presa digitală, de toate. Rick şi Jeff, împreună cu un al treilea consultant, un tânăr incredibil de simpatic pe nume Kaj Larson, despre care nici nu ai crede că a fost puşcaş marin şi că te-ar putea omorî cu un deget, mi-au adus toate informaţiile despre Tailwind şi m-au ajutat să o adaptez la vremurile în care trăim. În serial, Tailwind devine Operaţiunea Genoa. Şi mai avem un decor nou, o sală de întruniri, cam ameninţătoare, în care se va lua depoziţia respectivă.
Sezonul nou începe cu Marcia Gay Harden, care e avocata noastră şi vrea să ajute. Apropo de asta, avem nişte actori de prim rang în sezonul ăsta... Pe lângă Marcia, avem o tânără actriţă de mare viitor, Grace Gummer, care seamănă teribil de mult cu mama ei, Meryl Streep. Constance Zimmer se întoarce şi ea şi, la fel, revine şi Jane Fonda. Uit pe cineva? Da! Revine şi Hope Davis. Abia aşteptăm să înceapă sezonul. Cumva, simţim că primul sezon a fost un prolog pentru ăsta, care înfloreşte într-un mod foarte interesant.
Cât de multe ştiri reale introduci în serial pentru a-l face mai de succes?
Aaron Sorkin: Nu prea vreau ca succesul sau eşecul acestui serial să depindă de cât de dramatice sunt evenimentele din realitate. Realitatea nu e prioritară. Nu mă uit în calendar ca să văd care-s evenimentele despre care să scriu. E chiar pe dos. În acest sezon avem poveşti care au început să fie spuse din sezonul anterior şi care, surprinzător, devin realitate. Nu mă tem că lumea va deveni, dintr-o dată, plictisitoare. Nu cred să se întâmple aşa ceva.
Cât de mult eşti dispus să rişti discutând ştiri din ţări străine? Asta pentru publicul din Europa Centrală şi de Est, de exemplu, care adoră serialul, dar nu prea pricepe aspectele de politică externă.
Aaron Sorkin: Mă interesează foarte tare politica externă. La fel ca politica internă şi la fel ca orice alt domeniu în care am nevoie de profesori pentru a putea scrie despre ce se întâmplă. Nu ştiu foarte multe lucruri despre subiectele astea – categoric nu atât de multe pe cât ştiu personajele – aşa că trebuie să învăţ în avans ca să-i fac să sune credibil. În acest sezon se vorbeşte mult despre politica anti-terorism, despre atacurile cu drone şi despre ce se-ntâmplă în afara Statelor Unite. Prima ştire a sezonului e despre căderea oraşului Tripoli şi prinderea lui Khadafi. În primul episod avem şi o poveste foarte tragică despre care nu vreau să vă spun prea multe, dar care implică o călătorie a două dintre personaje în Uganda. Deşi sunt şi alegeri prezidenţiale în acest sezon, nu uităm de ştirile externe – ele susţin poveştile personajelor, practic.
Şi cum abordezi politica externă din perspectivă media? Libertatea presei diferă de la ţară la ţară...
Aaron Sorkin: Exact asta mă interesează cel mai mult – modul în care sunt trataţi jurnaliştii în alte ţări şi cât de informaţi sunt cetăţenii altor ţări cu privire la Statele Unite. Asta verific întotdeauna.
Sezonul începe cu Will căruia i se cere să nu prezinte comemorarea lui 11 septembrie pentru că a spus ceva ce a fost perceput drept anti-american. Aşa simţi şi tu – că percepţia şi imaginea sunt foarte importante în media?
Aaron Sorkin: În ceea ce priveşte imaginea, nu prea contează ce simt eu. Dar în mintea lui Will lupta asta se dă constant. Când s-a despărţit de MacKenzie cu 4 ani în urmă, ca urmare a trădării, în sufletul lui s-a produs un gol ce nu poate fi umplut decât de dragostea publicului, de dragostea celor anonimi invizibili. Will a ajuns să trăiască cu adevărat o oră pe seară, între 20:00 şi 21:00. În celelalte 23 de ore nu e foarte simpatic. Dar are nevoie de iubirea publicului şi când află că nu prezintă emisiunea comemorativă e dărâmat – în episodul al doilea, când se difuzează emisiunea cu pricina, înţelegem exact cât de implicat a fost în 11 septembrie. Enervează oamenii şi asta îl sperie cel mai tare – că-şi va pierde prietenii. Will trăieşte întotdeauna pe muchie, între ceea ce crede că trebuie să facă jurnalist fiind şi între tentativele de a nu-şi pierde popularitatea.
Mulţi oameni din America apelează la alte canale TV simţindu-se păcăliţi de ce le oferă canalele naţionale, adică un amestec de ştiri şi divertisment. Câtă încredere ai în ştirile americane?
Aaron Sorkin: Îşi doresc să facă jurnalism, cu siguranţă, şi asta mi-au spus şi oamenii cu care am stat de vorbă în documentarea pentru serial. Sunt în plină luptă pentru a proteja jurnalismul de calitate şi-s mândri de asta, dar totul se analizează financiar şi presiunea e foarte mare pentru că trebuie să facă audienţă. Ar fi grozav ca această presiune să nu existe, dar nu e posibil. În episodul 4, Will are invitat în studio un reprezentant al Occupy Wall Street şi îl întreabă cu ce fel de sistem ar înlocui capitalismul. Ideea e că nu poţi înlocui capitalismul. Şi, deci, tensiunea rămâne.
Ai remarcat vreo modificare în opţiunile publicului după ce au început să se uite la The Newsroom?
Aaron Sorkin: Nu-s sigur. Cu siguranţă, nu am căutat asta. Eu fac un serial dramatic. Fundamental, nu e cu nimic diferit de un serial ce are loc într-o secţie de poliţie, la urgenţe, într-o firmă de avocatură... diferă meseria, desigur, şi faptul că serialul nostru are o încărcătură istorică. Şi vorbim aici de o istorie foarte recentă. Vorbim de lucruri care s-au întâmplat cu vreun an în urmă. Nu inventăm ştiri. Toate ştirile din serial sunt reale şi când le modificăm nu o facem ca să arătăm cum ar fi trebuit ele relatate de fapt. Nici nu-s calificat să fac aşa ceva. Modificăm ştirile ca să dăm un plus de autenticitate spaţiului în care are loc serialul. În general, mă amuză că publicul ştie mai multe decât ştiu personajele. De exemplu, dacă se anunţă în serial că au loc proteste în faţa ambasadei americane de la Cairo şi altele în Benghazi, publicul ştie ce grozăvie urmează. Personajele nu ştiu. Aşa făcea şi Alfred Hitchcock – punea bomba sub masă, acolo, printre picioare. E un instrument dramatic care nu are intenţia de a schimba ceva la nivel social sau politic.
Ai spus că acest sezon e, cumva, primul sezon. Că nu trebuie să-l fi văzut pe primul.
Aaron Sorkin: Nou-veniţii sunt bine-veniţi. Nu trebuie să se simtă pierduţi dacă n-au văzut primul sezon. Am grijă ca asta să nu se întâmple. Ceea ce nu înseamnă că, dacă ai văzut primul sezon, te vei plictisi în timp ce reluăm anumite lucruri pentru publicul nou. Avem grijă şi de unii şi de ceilalţi.
Cum faci cercetare pentru noi fire narative?
Aaron Sorkin: Eu, personal, nu fac nicio cercetare, dar am o echipă mare de oameni care se ocupă cu asta. Şi mai sunt câteva entităţi media axate pe ştiri şi-n care avem încredere că au accesat documentele Wikileak, că urmăresc Twitter-ul şi că aleg cu atenţie ceea ce e important şi merită văzut de o lume întreagă.
Cât timp mai ai, în afară de serial, pentru scenarii şi piese de teatru?
Aaron Sorkin: Când scriu la The Newsroom, nu mai scriu nimic altceva. Am terminat sezonul acum vreo două săptămâni. Am terminat filmările acum două zile. Acum mă apuc de următorul meu film, pentru la primăvară. Dar când lucrez la serial nu mai fac nimic altceva – şi aşa îmi predau scenariile cu întârziere... Noroc că toată lumea e foarte răbdătoare.
La ce lucrezi?
Aaron Sorkin: La filmul despre viaţa lui Steve Jobs şi la o piesă despre procesul „Chicago Seven” – cel despre protestele din 1968 de la Chicago şi despre procesul lui Abbe Hoffman, Tom Hayden şi ceilalţi.
Despre Aaron Sorkin
Prolific dramaturg devenit scenarist, Aaron Sorkin este unul dintre cei mai căutaţi profesionişti de la Hollywood. Confortabil atât pe micul cât şi pe marele ecran, Sorkin (născut pe 9 iunie 1961) a crescut în Scarsdale, New York cu o mamă profesor şi un tată avocat. În liceu şi-a descoperit pasiunea pentru actorie şi a devenit vice-preşedintele clubului de teatru. A studiat la Universitatea Syracuse unde l-a jucat pe Scrooge tânăr în Poveste de Crăciun şi pe acrobatul din vârful piramidei în Carnival. După absolvire, şi-a căutat de lucru ca actor, dar fără succes. Şi-a câştigat existenţa ca barman şi, din când în când, ca actor în producţii pentru copii.
Rugat de un amic să-i păzească apartamentul câteva zile, Sorkin a găsit o maşină de scris şi a început să scrie dialoguri. Astfel a scris prima sa piesă de teatru care a avut premiera la spectacolul de absolvire al Universităţii Syracuse. Sorkin părea să-şi fi găsit adevărata chemare.
A debutat la New York în 1988 cu Hidden in This Picture, iar în 1989 a scris A Few Good Men, despre un proces militar, poveste ce i-a adus pe acelaşi ecran cu Jack Nicholson pe Tom Cruise şi Demi Moore şi care l-a transformat pe Aaron Sorkin într-unul dintre cei mai bine plătiţi scenarişti de la Hollywood. După câteva scenarii de cinema (Malice, American President, Enemy of the State), câţiva ani mai târziu a debutat în televiziune cu serialul Sports Nights, urmat în 1999 de West Wing, care i-a adus mai multe premii Emmy şi Globul de Aur. După ce Sports Nights nu a mai fost difuzat, Sorkin s-a concentrat strict pe West Wing, transformând serialul într-un campion al rating-urilor.
Din pricina efortului intelectual depus şi după ce a fost arestat pe aeroportul din Burbank pentru posesie de droguri, Sorkin şi-a luat o pauză de doi ani. Soţia a divorţat de el şi a urmat o perioadă foarte grea. Scenaristul şi-a revenit graţie unui proiect Tom Hanks-Julia Roberts, Charlie Wilson’s War din 2007, care i-a adus o nominalizare la Oscar. În 2010, Sorkin a scris scenariul pentru universal apreciatul The Social Network regizat de David Fincher şi pentru Moneyball, cu Brad Pitt în rolul principal. Între timp, Sorkin a dezvoltat The Newsroom, un serial despre viaţa din culisele unui canal TV de ştiri.
Părerea ta
Spune-ţi părerea