Am inceput sa urmaresc noul film al lui Brian De Palma, "The Black Dahlia" (tradus prea poetic la noi "Dulcele sarut al Daliei"), cu imaginea afisului in minte (cel cu firul de sange). Intunecat, misterios, socant, de o violenta subtila, rau prevestitoare, afisul este probabil unul dintre cele mai reusite de anul acesta. Si este perfect pentru acest film, un adevarat film-clovn, prea colorat si strident ca sa fie noir, asa cum ii place regizorului sa afirme.
Alambicata si arborescenta, intriga filmului se invarte in jurul unei crime si a celor doi detectivi insarcinati s-o rezolve. Cand corpul oribil mutilat al actritei Elizabeth Short (Mia Kirshner) este descoperit, politistii Bucky Bleichert (Josh Hartnett) si Lee Blanchard (Aaron Eckhart) trebuie sa afle cine este asasinul. Nu dupa mult timp, cei doi isi dau seama ca lumea in care se invartea Short are stranse legaturi cu Kay Lake (Scarlett Johansson), iubita lui Lee, si ca uciderea starletei este doar una dintre manifestarile unui mediu corupt, de care politia nu este deloc straina.
Poate ca lui De Palma ii place sa spuna ca "The Black Dahlia" este un film noir. Ei bine, nu este. Sau, mai bine zis, doar poarta masca unui film noir. Construit pe simbolul clovnului, al mastii, al improvizatiei, filmul este o amestecatura de situatii si personaje care nu sunt ceea ce par a fi, sau incearca cu tot dinadinsul sa se nege. Totul in "The Black Dahlia" este o imagine fisurata, cosmetizata, adesea incerta, construita pe ceva la fel de vremelnic ca si puful unei papadii. Personajele sunt un defect ambulant, care nu intarzie sa se prabuseasca sub povara propriei imperfectiuni. Cicatricile de pe pielea lui Kay, incisivii lui Bucky, cu care De Palma ne ofera un (prea) lung cadru, casele facute de magnatul Linscott, sexualitatea confuza a lui Madeleine, asemanarea lui Elizabeth Short cu Vivien Leigh, toate sunt indicii ale unui deznodamant curativ, tamaduitor, dar ineficient.
Filmul lui De Palma este despre coruptie, in toate sensurile cuvantului. Prin urmare nu e deloc de mirare cand tot ceea ce parea de la sine inteles se dovedeste a fi fals, gaunos, si toate mastile cad, dezvaluind fete hade, schimonosite. Din pacate, De Palma impinge prea departe aceasta identificare, si intregul sau film devine corupt, dar nu din cauza viziunii regizorului, ci din cauza unui detaliu tehnic.
Initial, De Palma a gandit povestea actritei ucise in anii '40 la Hollywood, una dintre cele mai celebre crime nerezolvate din Statele Unite, ca un film de trei ore. Pentru a-l face mai accesibil, regizorul a renuntat la toate scenele de legatura, nu neaparat esentiale, dar care le faceau pe cele importante sa se lege. Rezultatul final este confuz, greu de urmarit (chiar si cu momentele-soc, specialitatea lui De Palma), astfel incat simti incontinuu nevoia sa ai la indemana pix si carnet, pentru a-ti nota numele personajelor si relatiile dintre ele, instrumente fara de care esti amenintat la tot pasul de reactii "wow, asta ce-a fost?".
La premiera ("The Black Dahlia" a deschis festivalul de la Venetia), Brian De Palma a vorbit despre violenta, sexualitate si mister ca ingrediente-cheie ale filmului sau. "De obicei studiourile se sperie de asemenea filme", a comentat regizorul, malitios. Se sperie studiourile, dar uneori se sperie si spectatorii, pentru ca filmul aluneca adesea in grotesc, fiind o combinatie intre "L.A. Confidential" si (total inutil si inexplicabil) "Saw".
In orice caz, in ciuda povestii incomprehensibile, De Palma a reusit un film care arata bine, chiar daca depaseste genul noir cu prea desele cadre in care apare cadavrul lui Elizabeth. Atmosfera vremurilor este redata excelent, ritmul este alert, iar Scarlett Johansson, usor vampa, dar nu prea mult, cu o mana in sold si tragand cu sete din porttigaret nu-i o imagine usor de uitat. Din pacate, actrita face doar atat in "The Black Dalia". Desi genericul este plin de nume mari, nu actorii principali sunt cei care vor atrage atentia. Hartnett este corect si atat, Eckhart exagerat, Johansson doar "face frumos", iar Hilary Swank, in rolul bisexual al bogatei si depravatei Madeleine Linscott, pare prea incordata, desi rolurile de fata-baiat sunt specialitatea ei. Fiona Show (matusa Petunia din seria Harry Potter) este dementiala in rolul mamei duse cu pluta a lui Madeleine, iar Mia Kirshner (foto) superba in cel al lui Elizabeth Short (pe langa Vivien Leigh, actrita seamana uimitor si cu adevarata Short). Din pacate, De Palma se incapataneaza sa ne-o arate pe Kirshner in varianta ciopartita, iar sarutul ei nu pare deloc dulce.
