S-a dus eroul suav si cizelat care era James Bond in precedentele sale iesiri pe ecran, preocupat sa nu-si sifoneze costumul in timp ce salva lumea de megalomanii sai adversari si folosind tot felul de gadget-uri ultrasofisticate (conceptul de product placement s-a dezvoltat practic cu franciza). La fel cum Nolan, anul trecut, stergea cu buretele tot ce Burton facuse bine si Schumacher nenorocise in materie de Batman, tot asa Martin Campbell (care mai are un reviriment al seriei Bond la activ cu Goldeneye) reviziteaza creatia lui Ian Fleming, iar liftingul ii iese cu mult mai mult succes.
In 2006 lumea isi prefera eroii brutali, lipsiti de prea multe maniere (sigur, cateva trebuie sa existe, cu precadere fata de sexul opus) si cat mai cool, unde cool nu inseamna pastrarea cumpatului si calmului in momente de stres ci calitatea de a da bine intr-un costum (fie Armani, fie piele, fie latex) sau de a arunca doua-trei replici de efect; lucruri care ar explica succesul lui Mickey Rourke in Sin City, al lui Hugh Jackman ca Wolverine sau al lui Clooney ca Seth Gecko.
Bond al lui Daniel Craig (Layer Cake, Munich) din Casino Royale e la inceputurile sale in MI6 (ilustrand tot ce spuneam mai sus) si orice stangacie a sa in rezolvarea situatiilor critice de pe parcursul filmului (cum ar fi impuscarea unui suspect intr-o ambasada in fata camerelor de luat vederi), o putem pune linistiti pe seama nesigurantei debutantului (si, deci, e discutabil daca va mai fi prezenta in filmele urmatoare) dar taman acest lucru place si face despartirea de Brosnan inimaginabil de placuta. 007 mai are multe de invatat, mai trebuie slefuit si trebuie sa retina sa nu aiba incredere in nimeni iar structura scenariului (Haggis, evident, si-a bagat nasul si pe aici) il ajuta sa creasca fara tranzitii bruste si lipsite de logica, chiar daca nu e lipsita de clisee. In rest, nota bene, filmul e suspect in lipsa momentelor de virtuozitate cu CGI (urmaririle – doar una la inceput, mai degraba spre parkour – si luptele, cu acolitii, ce culmineaza in explozii sunt aproape de negasit, actul 2 fiind compus in intregime de tensiune la masa de poker, marca Rounders) iar Bond girl-urile (Caterina Murino si Eva Green) sunt ok. Unde totul se prabuseste este insa finalul.
Dupa ce ca, la peste doua ore si zece minute, filmul e prea lung (mare minus, de altfel), ulterior infrangerii villan-ului (Mads Mikkelsen), trebuie sa ii si asculti pe Green si Craig jurandu-si credinta eterna si facand schimb de declaratii lascive, atat de deplasate incat trebuie auzite ca sa fie crezute. Ca s-a dorit si mai mult umanizarea lui Bond, asta nu e neaparat rau, dar nu s-a tinut cont de naivitatea si plictisul pe care il pot genera un 007 indragostit, in conditii de sub-plot deficitar in script (e.g. : ‘Nu mai am armura. Tot ce a ramas din mine, e al tau’). Cum, totusi, nu e suficient de mult cat sa rupa in doua un film, a 21-a aparitie a lui Bond in cinematografe ramane reusita iar Craig e exact suflul nou de care avea nevoie seria.
