Carmen Stănescu la optzeci şi şase de ani

Carmen Stănescu era deja aproape o legendă - când încă nu avea nici cincizeci de ani, dobora sălile la pământ cu temperamentul ei vulcanic.

Împrejurările au făcut s-o văd la început prin diverse scenete de televiziune - şi trebuie să recunosc că, iniţial, nu m-a convins. Nu numai fiindcă eram prea necopt ca să înţeleg resorturile de profunzime ale actoriei de tip clasic, ci şi dintr-un motiv obiectiv: marea artistă era făurită pentru scândura scenei, pentru construcţia metodică a rolurilor pe parcursul a luni şi luni de repetiţii sisifice, pentru interacţiunea vie cu sala - iar stilul expeditiv al muncii de televiziune reuşea doar parţial să scoată la iveală resursele ei de maximă forţă dramatică. Veţi fi surprinşi, poate, să aflaţi că, deşi consacrată în primul rând ca actriţă de comedie, Carmen Stănescu este de fapt, în adâncurile personalităţii ei creatoare, o artistă în primul rând de dramă - şi primele contacte cu prezenţa ei scenică m-au ajutat să descopăr acest lucru.

Pentru unii, piesele de teatru în două personaje pot părea anoste şi plicticoase (am cunoscut spectatori care, de regulă, nici la piese cu trei actori nu se duceau), dar celebra "Comedie de modă veche", de Alexei Arbuzov, în regia lui Mihai Berechet, a rămas spectacolul de suflet a mii şi mii de oameni - ţin minte o colecţie de spicuiri din scrisorile primite de la spectatori, publicată de Mihai Berechet în caietul-program al Teatrului Naţional. Nici nu mai ştiu de câte ori am văzut spectacolul - şi de fiecare dată râdeam în hohote alături de cei doi mari actori, şi plângeam alături de ei, când Carmen Stănescu povestea despre fiul căzut în război, sau când Mihai Fotino îi şoptea replica finală: "Ştii... era să mor...!" Atunci am văzut şi cum se configura temperamentul ei exploziv în cea mai incredibilă alternanţă de erupţii comice şi vibraţii dramatice, cum umplea scena cu un dinamism de nestăvilit, sau dimpotrivă, emana emoţie şi trepidaţie sufletească doar şoptind nemişcată dintr-un colţ - pe scurt, o actriţă totală, alături de un partener pe măsură.

Puţin mai târziu, prin anii studenţiei, am avut privilegiul să fac figuranţie în "Vlaicu Vodă", de Alexandru Davilla, iar în ferestrele dintre scenele de grup obişnuiam să mă aciuiesc la arlechin, pentru a o urmări în Doamna Clara - cum cu o energie nestăvilită îi dădea replica lui George Motoi. Tot în acea perioadă, îi savuram dezlănţuirile spumoase din "Cavoul de familie", unde era centrul de greutate al unei distribuţii de maximă prestanţă. Din nefericire, însă, n-am avut ocazia s-o redescopăr, cu ochii profesionistului, şi pe ecran, căci cariera ei filmică s-a încheiat prematur - poate şi pentru că, în fond, era eminamente o Zeiţă a Teatrului. N-a făcut decât şapte filme - dar a tăiat brazdă!

Născută la Bucureşti, în 28 iunie 1925, fiică unică a unui avocat, Carmen Stănescu a fost încă de mică atrasă de artele spectacolului, dar şi de sport - în 1952 primind titlul de Maestră a Sportului, după cinci ani de performanţe în echipa naţională de tir. Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică l-a absolvit în 1948, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu, iar în 1945 a debutat cu Ecaterina Ivanovna, în "Fraţii Karamazov". A jucat zeci şi zeci de roluri, pe scenele mai multor teatre, printre care Municipalul, Constantin Nottara şi Naţionalul bucureştean, iar în cinematografie s-a lansat cu rolul Madame Petrescu din comedia "Doi vecini" (Geo Saizescu, 1958). Primul ei rol semnificativ, însă, a fost Felice, din "Bădăranii" (Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, 1960) - transpunere pe peliculă a celebrei montări de la Naţional cu comedia lui Goldoni: un rol "ca turnat", care releva adevărata măsură a potenţialului ei comic pe replicile marelui umorist italian. În acelaşi an, s-a arătat la fel de scăpărătoare cu o faimoasă partitură caragialeană, "Telegrame", de Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi.

După ce a trecut prin nesemnificativa dramă cu subiect sportiv "Runda a 6-a" (Vladimir Popescu-Doreanu, 1965), a fost aleasă în chip surprinzător de Elisabeta Bostan, pentru rolul Împărătesei din "Tinereţe fără bătrâneţe" (1970), unde şi-a modelat mijloacele de expresie într-o cheie mult mai delicată, pe înţelesul copiilor. Tot în cheia feerică a basmului (şi tot într-o suverană - căci ţinuta ei regală era inconturnabilă!) a distribuit-o şi Ion Popescu-Gopo, în "Povestea dragostei" (976) - un emploi surprinzător, căci sub bagheta marelui nostru iconoclast al poveştilor pentru copiii de toate... vârstele, Carmen Stănescu compunea un personaj complex, cu machiaj uşor expresionist şi trimiteri ironice spre contemporaneitate.

După care a urmat, ca un cântec de lebădă pe marele ecran, Alexandra Dan, telurica directoare de teatru din "Premiera" (Mihai Constantinescu, 1977), după comedia "Travesti", de Aurel Baranga. Rolul fusese scris pentru Marcela Rusu, soţia dramaturgului, care-l şi interpretase pe scenă, dar cum marea actriţă abandonase cinematografia, după două roluri fără răsunet din anii '50, Mihai Constantinescu a ales-o pe cea mai firească înlocuitoare (cu titlu de deplină egalitate) a ei - şi n-a greşit căci, în acest ultim rol de film, Carmen Stănescu a întruchipat nu numai un personaj, ci însăşi viaţa teatrului, cu toate tribulaţiile ei, cu toate eforturile şi chinurile, împlinirile şi ratările, mâncătoriile de culise şi amarnicele sacrificii ale repetiţiilor, gloria aplauzelor şi omenia tuturor acestor oameni care, mai buni sau mai răi, mai cabotini sau mai nobili, ne umplu de mii de ani viaţa de bucurie şi tristeţe, de umbre şi lumini.

Obligată de vârsta înaintată să se retragă, actriţa locuieşte în prezent la Vălenii de Munte, împreună cu distinsul ei soţ, actorul Damian Crâşmaru - după ce i s-a adus prinosul de recunoştinţă pentru tot ceea ce ne-a dăruit, prin titlul de Artistă emerită (1964), Ordinul Naţional "Serviciul Credincios" în grad de Ofiţer (2000), Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2000) şi Premiul de excelenţă în teatru (2004). În 2003 şi-a publicat autobiografia "Destăinuiri", după ce în 2001 devenise, alături de alţi confraţi la fel de iluştri, societar de onoare al Teatrului Naţional "Ion Luca Caragiale". După cum spunea un mare dispărut al acestui an, scriitorul Fănuş Neagu (într-o vreme, director al Teatrului Naţional), Carmen Stănescu este o artistă care "a umplut legenda cu legendă".