California Dreamin (nesfarsit) - scoala Cehoslovaca redescoperita... ...intr-o inconfundabila cheie nemesciana si romaneasca
Ca Roosevelt ne-a dat plocon rusilor, in '44, e un fapt stiut. La fel de cunoscuta e si naiva noastra speranta de vreo doua decenii, pana ne-am lamurit in fine ca degeaba-i tot asteptam pe anglo-americani sa vina si sa ne elibereze. Dupa o jumatate de secol si mai bine de la Yalta, cand in sfarsit ne rezolvaseram problema fara ei (ba chiar, culmea, cu participarea unui K.G.B. in agonie), americanii au inceput in sfarsit sa descinda si prin Estul Europei, amestecandu-se hodoronc-tronc in razboaiele civile din fosta Iugoslavie, pe care Uniunea Europeana era neputincioasa sa le gestioneze. Dupa sutul de ajutor dat in Bosnia-Hertegovina, yankeii si-au aratat muschii si mai abitir folosind ca pretext conflictul etnic din Kosovo, bombardand Belgradul si alte orase sarbesti, spre a grabi caderea lui Milosevici si a-si pregati terenul pentru instalarea unei placi turnante economice si mai ales strategice in Balcani. A fost pentru prima oara cand i-am vazut in sfarsit ca "armata de interventie" - ceea ce asteptaseram zadarnic in acele decenii V-VII, dupa care ne mai petrecuseram inca vreo douazeci de ani, pana prin '89, visand la California. Acestea ar fi reperele istorice ale materialului uman pe care se bazeaza lung metrajul lui Cristian Nemescu - indiscutabil, unul dintre cele mai bune filme romanesti de dupa Revolutie (ca sa nu mai vorbim si de acolada temporala completa).
Povestirea cinematografica in sine e extrem de ofertanta prin precizia cu care isi constituie fundamentele dramaturgice. in scurt-metrajele sale anterioare, Cristi Nemescu ne obisnuise cu o aplecare sistematica spre personajele atipice, determinante de situatii bizare si inedite, de obicei in cele mai prozaice decoruri urbane (nu intamplator, doua dintre titluri se bazau pe repere locative: "...scara C" si "...P-7"). in "California Dreamin (nesfarsit)", datele se schimba. Individual, fiecare personaj e cat se poate de normal si familiar (chiar si Doiaru, asupra caruia vom reveni insa, desigur), dar conjunctura care le alatura are capacitatea declansarii unor tensiuni ireductibile. si tocmai pe aceasta combinatie se bazeaza, in fond, adevaratele mize si valori ale filmului. Caci, paradoxal, desi este mentionata insistent atat in replici, cat si in diverse comentarii circumscrise filmului pe tot parcursul realizarii sale, in povestire e vorba prea putin de eterna asteptare a americanilor, si mai mult de orizontul iluzoriu pe care-i plasasera peste ocean frustrarile romanilor, de-a lungul deceniilor de lagar comunist.
Un sub-plot de pornire, angajat chiar din prolog, ne deapana in cateva secvente rememorative o serie de intamplari din 1944 care s-ar fi vrut determinante pentru actiunea contemporana: un copil este traumatizat de bombardamentele americane asupra Bucurestiului si, finalmente, de faptul ca parintii lui sunt arestati pentru a fi colaborat cu armata germana; ultimele cuvinte ale tatalui deportat, "vin americanii si ne scapa", marcheaza definitiv evolutia spirituala a copilului - pe care-l vom regasi peste ani sub chipul lui Doiaru, minusculul oligarh local caruia soarta ii serveste plocon prilejul unei meschine razbunari. si totusi, in pofida catorva afirmatii verbale si a insistentei cam demonstrative pe arcul de timp astfel determinat, intamplarea din Al Doilea Razboi Mondial ramane exterioara atat personajului, cat si filmului. Doiaru are mult prea destula substanta umana pentru ca toate actiunile lui sa fie pe deplin justificate ca atare, chiar si fara acest rapel din trecut. il regasim in el pe seful de gara devenit prin forta imprejurarilor stapan neoficial de mosie, care jecmaneste toate trenurile ca un veritabil mafiot ahtiat dupa taxe de protectie, in totala cardasie cu seful politiei locale, dand vina pe tiganii care fura din vagoane. inca din primele secvente, vizitam magazia garii, doldora de acele prazi care fac puterea baronetului. La nivel individual, omul e ambiguu si alunecos, brutal si ipocrit, teapan si suav, calcand in picioare toate legile posibile si imposibile sub cea mai abila folosire a legalitatii ca scuza. Are chiar si un farmec cam din topor, intregind extraordinara complexitate a acestui... tip (termenul "personaj" nefiindu-i drag lui Razvan Vasilescu, care ofera aici una dintre cele mai memorabile creatii ale carierei sale - personal, as indrazni s-o plasez chiar deasupra galeriei care a facut furori in ultimii cincisprezece ani, din simplul motiv ca Doiaru e mult mai elaborat in profunzime, mai echilibrat structural si mai rafinat stilistic decat Mitica Irod, Costa, Burci sau Flo Tufaru). Desi il umanizeaza si justifica intrucatva, episodul din copilarie ramane totusi declarativ si discutabil la nivel psihologic - caci venalul sef de gara se comporta ca un tipic bandit roman travestit in slujbas public, nu ca un individ marcat de o frustrare afectiva infantila ramasa nerezolvata. in jurul lui, Cristian Nemescu orchestreaza cu o maiestrie de neegalat (si nu ma joc cu cuvintele - efectiv nu-mi amintesc sa mai fi vazut in vreun film romanesc un asemenea tur de forta la nivelul compunerii de microuniversuri umane) lumea simptomatica a Capalnitei, acea ambigua localitate agatata undeva intre rural si urban. si aici, scenariul ii oferise cateva repere sigure (primarul cumsecade, demagog, neputincios si prost ca noaptea, muncitorii fabricutei aflati in perpetua greva spontana, profesoara de spaniola pasionata de telenovele, liceenii cu aspiratiile lor limitate si aripile care abia invata sa se desfaca inainte de a fi frante pentru totdeauna, si o galerie intreaga de caricaturi pe fundal. Pornind de aici, regisorul dezvolta un fascinant spectacol al non-spectaculosului, o vibranta poezie a prozaicului, care pot sta cu drepturi depline alaturi de "Bun venit, domnule Marshall!" al lui Berlanga, de porumboianul "A fost sau n-a fost", si mai ales de Menzel, cu "Trenuri bine pazite" si "Vara capricioasa", precum si "Balul pompierilor" si "Popa Prostu'", de Forman.
Intr-o discutie cu filmmakerul independent Catalin Leescu, foarte apropiat autorului, conveneam amandoi ca in "California Dreamin (nesfarsit)" se regaseste scoala Cehoslovaca la modul cel mai onest - nu prin pastisa, imitatie sau macar inspiratie, ci pur si simplu redescoperita legitim: similitudini reale de umanitate, atmosfera si continut ideatic, ducand cu necesitate la aceleasi mijloace de expresie, care aici poarta o inconfundabila marca nemesciana in particular si romaneasca in general. Dar personalitatea regisorului se impune inca dinainte de aparitia Capalnitei in film.
Pregenericul - primul dintre flash-back-uri - este filmat cu o concretete admirabila, reproducand precis si sobru conceptia imagistica a anilor patruzeci (nu numai prin decizia alb-negru, ci si prin incadraturi, ecleraj, ritm...). Apoi, secventele introductive din prezent, cu sosirea echipamentelor si a militarilor americani, si imbarcarea lor in tren, schiteaza deja limpede si taios stilul ironic care va marca, prin savoarea si unicitatea lui, tot filmul - punct suprem in acest episod: momentul imnului S.U.A. in continuare, trenuletul cu trei vagoane se taraste apatic prin baraganurile patriei, urmarit cu falsa somnolenta de regisorul care-si acordeaza instrumentele pentru tensiunile ce vor urma, in paralel cu desteptarea (la propriu si la figurat) a garii Capalnita - fatidicul no man's land unde atotputernicii jandarmi ai lumii vor fi trasi pe linie moarta (din nou, la propriu si la figurat) de un functionar feroviar ce pare batut in cap, fiind in fond un adevarat monument de perfidie.
Pe tot acest parcurs, Nemescu isi incarca atat de intens acumulatorii, incat mai departe va reusi sa ne tina pe marginea scaunelor doua ore de proiectie si mai bine. Acelasi profesionalism desavarsit, imbinand perceptibil inteligenta si intuitia, se va desfasura non-stop in continuare. Toate spatiile au personalitatea lor aparte, in aceeasi dominanta de campie, praf si caldura torida - cladirea rosie a garii cu oaza de verdeata din jurul ei si betoanele de dincolo de linii, interioarele stereotipe si nu prea ale liceului si primariei, jalnicul sereleu unde soldatii americani sechestrati ajung sa cocheteze cu liceencele rustice la cate o cola. Se remarca aici ochiul sigur si fantezia artistica a scenografei Ioana Corciova, care identifica fara gres cele mai generoase oferte ale realitatii, pentru a le stiliza discret si a le transforma in acte de creatie plastica.
Cea mai inspirata si de bun-gust interventie a scenografiei mi s-a parut, personal, galeria tablourilor incropite ad-hoc pentru "distinsii oaspeti", de cine stie ce pictori mai putin decat naivi culesi de prin sat, unde se insira Clinton, George Washington, Elvis, Martin Luther King si stefan cel Mare - admirabila discretia regisorului de a nu insista asupra acestor orori grotesti, lasandu-le doar sa mobileze fundalul petrecerii dezlantuite pe Ulita Principala (secventa in care regasim si cele mai multe inevitabile rapeluri formaniene - desi o idee ca aceea cu sosia lui Elvis si deliranta interpretare a hitului "Love Me Tender, Love Me Sweet", nu i-a venit nici chiar parintelui "...Cucilor", desi de la el ni se trag "Concurs" si "Desprinderea").
Prin tot acest labirint de spatii la fel de complex ca jocurile grafice din revistele pentru prescolari, forfotesc o serie de personaje in care, ca romani, ne recunoastem inconfortabil de adecvat. Oricat de mult s-ar fi demonetizat in ultimii cincisprezece ani asa-zisa "autocritica" de tip comercial din filmul romanesc, Nemescu reuseste sa revigoreze inca o data stratul de nimicnicie omeneasca in care cu atata succes au forat Caranfil, Puiu si Porumboiu (sau foarte recent, la nivel exclusiv scenaristic si interpretativ, Mara Nicolescu). Tanarul si rafinatul regisor gloseaza cu o anumita distantare peste zonele derizorii ale societatii noastre, desfasurate plenar in Capalnita, dar urmarite schitat pe toate directiile din jur, inclusiv vizita neverosimila dar adevarata (ca doar suntem in tara tuturor posibilitatilor!) la "Turnul Eiffel" si "Southfork Ranch", petrecerea din apartamentul de la oras (care oras? Nu conteaza), si mai ales ierarhiile birocratice care, cu inegalabil lor talent de a da cu stangu-n dreptu', reusesc sa incurce si mai mult itele. (Avem bucuria de a-l revedea pe acelasi Jderescu descoperit nedrept de tarziu de Porumboiu, in "A fost sau n-a fost": metodicul si stanislavskianul Teo Corban, cu talentul sau de a pune carne chiar si pe cele mai schematice schelete ale unor personaje - aici, in rolul lui Staniloiu, secretarul de stat stereotip, mecanic, ineficient, afemeiat si, intr-o ultima aparitie, zbir: culmea, desi e un ticalos pana la prasele, Doiaru va fi demis pentru ca... a respectat legea! Ca la noi, la nimenea - din nou!)
Tot de la Porumboiu, ca si din "Hartia..." lui Muntean, descinde Ion Sapdaru, intr-o noua compozitie surprinzatoare - primarul, intr-al carui portret se combina cele mai incredibile imbecilitati, platitudini si clisee, debitate cu o dezinvoltura proprie numai unui excelent actor scos in sfarsit la lumina. De altfel, pare neindoielnic ca tinerii cineasti s-au pus pe redescoperit actori vechi, buni si ingropati - caci il revedem si pe Johnny Georgescu, din aceeasi "Hartie (...) albastra" si din "Lampa cu caciula" a lui Radu Jude, in rolul ofiterului roman de escorta - un militar corect, cumsecade, si care mare lucru nu pricepe din tot ce se intampla in jur; grija lui e sa dea semnalul la fanfara... il insoteste partenerul sau din "Lampa...", Gabriel Spahiu, un sef de sindicat fermecator in stereotipia marginita cu care se agita in fruntea celor cativa muncitori ce nu pierd nici o ocazie sa se infatoseze cu pancartele, scandand constiincios "Ho-tii, ho-tii!" si "Dati-ne banii!" - ba la gara, ba la serbare, ba te miri pe unde.
Pe partea actorimii tinere, se detaseaza net Maria Dinulescu, care compune cu dezinvoltura si sensibilitate rolul fiicei lui Doiaru, Monica, vesnic marcata de dorinta de a sparge frontierele si a zbura cat vede cu ochii. ii da replica, spontan si expresiv, Alex Marginean (Andrei), capabil sa stapaneasca surprinzator de matur jocul pe doua registre al adolescentului impiedicat si indragostit care, in ultima instanta, se dovedeste mai puternic decat multi alti "zmei" din jur. Andi Vasluiau, bun cum il stim, jongleaza calm cu mijloacele de expresie, in rolul soldatului Marian, iar o surpriza interesanta, cu resurse de umor care se impun exploatate, propune Sabina Branduse, ca Despina, fata disperata ca e urata si proasta (desi bunul Andrei o asigura: "Urata nu esti..."). Ca atare, devine foarte incitanta urmarirea unui star de renume mondial, ca Armand Assante, in mijlocul acestei constelatii de actori romani mai cunoscuti sau mai anonimi, dar unii mai buni ca altii. Ca punct de pornire, rolul capitanului Doug Jones ar putea sa para destul de ingrat. Avem aici de-a face cu militarul ferm, calm, introvertit, cam butucanos si foarte egal cu sine insusi, obisnuit ca totul sa mearga dupa ceasornic, "ca la armata". Nu peste mult, insa, lumea ordonata a lui Jones este literalmente data peste cap de capriciile de mic caporal ale lui Doiaru - si, ca sa le puna capac la toate, in combinatia deja inflamabila se amesteca entuziasmele tembele ale primarului, razmerita buimaca a sindicalistilor si erotismul ludic dintre soldati si fetiscanele satului.
Dincolo (sau, mai bine zis, dincoace...) de marturisirile actorilor, care rememoreaza modestia si spiritul cooperant cu care li s-a alaturat starul, pe ecran se poate urmari intreaga metamorfoza a personajului in raport cu aberatia care, socant, se dovedeste mai puternica decat el. Chipul de statuie din Insula Pastelui al lui Assante, initial doar colturos, impenetrabil si atat, incepe sa palpite... zambetul subtire si formal gliseaza spre rictus... in ochii ca doua pietricele licareste deruta... Treptat, ofiterul rigid se umanizeaza din nevoia legitima de a supravietui intreg la minte - de la un moment dat, pentru Jones, termenul limita cand trebuie sa instaleze radarul incepe sa para mai putin important decat nevoia de a se adapta unei faune umane pentru care nimic nu parea sa-l fi pregatit. Marcante, in acest sens, sunt secventele-cheie cu Doiaru: tentativa de a-l mitui (nuantata fin de actor, ca prima revelatie despre cum merg treburile pe-aici), fumatul havanelor, nenumaratele paharele cu tuica ciocnite intr-o serie de disperate eforturi de a ajunge la o intelegere, sau momentul cu sortul, mamaliga si sarmalele...
Toate acestea acopera doar o fractiune din bogatul material uman pe care Cristi Nemescu stie sa-l filmeze cu acel impecabil profesionalism mentionat deja mai sus. Ce-i drept, la nivel general se remarca din nou conceptia minimalista proprie actualei generatii (ca "val" nu e inca, desi i se cam zice - iar termenul de "generatie" isi revendica si el ghilimelele, definind mai mult perioada vag comuna a debuturilor decat vreo stransa sincronizare de varste biologice). Totusi, Nemescu nici nu repeta procedeele deja consacrate la colegii sai, nici nu se culca pe urechea minimalismului care, ar crede unii, le rezolva pe toate.
La fel ca la Cristi Puiu, si aici regia se distinge printr-o precizie matematica si un dozaj stilistic si compozitional de-a dreptul farmaceutic. Camera colaboreaza strans cu personajele, stiind sa le descopere, sa le umanizeze si sa le exploreze in profunzime, fie individualizandu-le, fie integrandu-le in decorul omenesc mai larg. Planurile sunt conturate cu precizie, cadrele se taie cu o rigoare cum rar am vazut in filmul romanesc, iar secventele au substanta, echilibru si finalitate, succedandu-se cu o fluenta admirabila. Nu incape nici o indoiala ca, in Cristi Nemescu, cinematografia romaneasca isi gasise inca un creator care, pe langa consistenta simtirii artistice, stapanea cu maxima strictete valentele profesionale... Caci, asa cum bine stim, oricat de adevarat ar fi ca principala calitate a lui Dumnezeu este simtul umorului, uneori destinul urzeste niste farse atat de crude, incat nu le-am putea identifica hazul nici chiar in cea mai macabra cheie.
Cu peste saptezeci de ani in urma, in 1934, cinematografia franceza il pierdea pe tanarul si inzestratul Jean Vigo, un glas definitoriu al formarii realismului poetic, de la care ne-au ramas doar patru filme. Repere foarte asemanatoare a avut, douazeci de ani mai tarziu, soarta lui James Dean, actorul identificat cu revolutia de mentalitate din cinematografia americana a anilor cincizeci. in Romania, cutremurul din 1977 il rapea prematur si absurd, la doar treizeci si trei de ani, pe spumos-exuberantul Alexandru Bocanet - culmea, tocmai in faza de sunet-montaj a lung-metrajului sau de debut, "Gloria nu canta"! E inevitabila paralela cu Cristian Nemescu, disparut dintre noi la douazeci si sapte de ani, printr-o asemanatoare aberatie a destinului, care sfideaza orice inteligibilitate omeneasca. in acel moment, filmarile la "California Dreamin" se incheiasera, filmul aflandu-se in post-procesare. Dintr-un firesc spirit omagial, o data ce artistul a pierdut definitiv sansa de a-si implini si aceasta parte a misiunii de creatie, echipa a preferat sa nu-si aroge dreptul de a opera taieturi de substanta, atat pentru a-i respecta dreptul la optiune, cat si spre a mentine in versiunea finala cat mai mult din produsul simtirii si gandirii autorului. Astfel, intelegem de ce a doua jumatate a filmului contine lungimi de nivel structural - desi secventele continua sa fie, fiecare in parte, dense si echilibrate, in aceasta zona ritmul narativ devine usor trenant, ducand la o usoara impresie de dezlanare. Dar cei care l-au cunoscut stiu ca, la masa de montaj, Cristi era la fel de competent ca pe platou, demonstrand o remarcabila capacitate de reorganizare si compactare a materialelor - astfel incat e de la sine inteles ca, in conditii normale, autorul ar fi rezolvat fara ezitare aceste probleme. Nu exageram, si nici nu aducem vreun tribut compasiunii, exprimandu-ne aceasta convingere - cu atat mai mult cu cat o confirma, a priori, filmele anterioare ale lui Nemescu si modul lui de lucru pe platou. imi ingadui sa presupun ca finalul ales in cele din urma de regisor s-ar fi orientat spre acel cadru usor suprarealist al garii pustii, in ambianta crepusculara, deasupra careia explodeaza pe cer artificiile.
De asemenea, sper ca Nemescu ar fi gasit solutii mai bune pentru secventa penei de curent - spectaculoasa si excelent filmata, de la detaliile scurt-circuitelor pana la intunecarea progresiva a oraselor, dar insuficient angrenata in scenariu, si la nivel cauzal, si ca implicatii si consecinte. ii sta alaturi sub-plotul bombei ramase din razboi, care explodeaza chiar in zilele actiunii noastre - metafora cam transparenta si, din nou, insuficient sustinuta in plan dramaturgic. in orice caz, se impune sa remarcam ca toate aceste neimpliniri, pe langa natura lor usor remediabila la montaj (lucru care, cum am spus, ar fi fost foarte probabil sa se realizeze), sunt in fond imperfectiuni de ordin superior (proprii unui profesionist excelent aflat intr-o continua cautare de noi mijloace si solutii), neavand nimic in comun cu clasicele "stangacii inerente debutului", remarcabile prin absenta in filmul lui Cristi Nemescu. Iar a le identifica si dezbate ca atare nu poate fi considerat decat un gest de respect la adresa acestei opere admirabile, care merita o analiza impartiala si riguroasa.
Tipul de persoane care-si inchipuie ca pe Cristi, in lumea mai buna unde se afla acum, l-ar bucura tamaierile si temenelele desantate, ar face bine sa inteleaga acest lucru (desi ma tem ca-mi fac iluzii, cand e vorba de acel gen suficient de redus mintal pentru a presupune ca aroganta si mahalagismul ar avea ce cauta in discutiile despre defunct; oricum, un asemenea personaj insignifiant nu merita nominalizat aici). A incepe sa-i inchinam osanale ridicole numai in baza tragediei ce o insoteste ar fi o impietate la adresa autorului - efectiv, un act de a-l ucide pentru a doua oara. Cel mai decent si mai barbatesc elogiu ce i se cuvine acestui artist, a carui lipsa nu se va completa prea usor (poate chiar deloc) in cinematografia noastra, este obiectivitatea.
