Ziceam în fila precedentă a jurnalului că examenul la Actorie e dificil? Nici vorbă! Așteptările sunt dificile, îngrozitor de grele și obositoare. Examenele sunt, de fapt, bucurii.
La prima probă de aptitudini sunt invitați serii de câte zece candidați. Sunt duși într-o anticameră, aflată în culisele sălii de spectacole Berlogea din UNATC, apoi strigați, unul câte unul, în examen. După, însă, nu pot pleca, sunt reținuți în continuare, într-o altă sală de așteptare.
Se leagă ceva frumos între acești copii înainte de a intra în sală. Se uită unii la alții, leagă conversații scurte, să mai treacă din emoții, se măsoară din priviri, se evaluează, își urează "baftă"... Deși sunt foarte sociabilă și mă oprești greu din vorbit, înainte să întru în acest examen am vrut să fiu eu cu mine. N-am dialogat cu nimeni, evitam pe oricine cu privirea, păream o "ciudată":))) Mi-am pus căștile, să dau de înțeles tuturor că n-am chef de socializare, ascultam piesa mea preferata -"All Of Me" (John Legend)-și încercam să nu mă gândesc la nimic.
Totuși, n-am putut să nu remarc că în sală, în aceeași serie, era încă o față cam de-o vârstă cu mine. Mă uităm la ea și mă gândeam: "E ori ea, ori eu". Mă gândeam și eu logic: de ce să iei atât de multe șanse pentru adolescenți și să le cheltuiești pe cei care vor să facă școală asta la a două tinerețe? Așa a fost. Am fost eu... Și azi mă mai gândesc la fata aceea și parcă îi mulțumesc că nu a fost ea:) Și mă întreb oare ce face? Parcă aș vrea să o cunosc, să o asigur că nimic nu e întâmplător și că totul e bine până la urmă:)
După prima probă de aptitudini, am fost condusă într-o altă sală de așteptare, cum spuneam, unde fiecare secundă mi s-a părut un veac... în care mi-am rememorat întreaga viață și m-am minunat de drumul meu până la acest examen:) În această încăpere ne-am strâns din nou toți cei din seria mea de 10. Iarăși priviri, iarăși conversații de complezență... Și eu iarăși doar cu mine și cu o rugăciune în gând: "Doamne, facă-se voia Ta". Urma să vină unul dintre voluntarii care ajută la organizarea examenului de admitere și să anunțe respinșii. Așadar, dorința care se conturase atât de puternic în mintea mea era să nu îmi aud numele. În vreme ce candidații ceilalți se trăgeau de limbă cu privire la examen... eu mă gândeam, mă gândeam, mă gândeam... Mă gândeam la "cum ar fi". Parcă nici nu puteam acceptă posibilitatea că numele meu să fie strigat...
A sosit clipa, a intrat în sala de așteptare o doamnă cu buletinele noastre în mână. Începuse să strige respinșii. Avea multe cărți de identitate, așadar mai mult de jumătate din cei din seria mea urma să fie respinși. Oare numele meu va fi strigat? La fiecare strigăt tresăream cu emoție și sperăm că nu sunt eu nici la următorul. Și când s-au terminat buletinele, câteva momente s-a lăsat liniște. Apoi cei patru admiși în probă finală au început să chiuie. Eu mai abitir ca toți :))) Ba chiar am sărit cu avânt în brațele unui voluntar. Aproape l-am sugrumat cu îmbrățișarea mea și l-am albit pupându-l. Apoi am rămas din nou eu cu mine, cu un gând nou: "Doamne, îți mulțumesc!". Și am început să dau vestea celor mai dragi persoane. Bucuria și nebunia acelor clipe au rămas parte din mine.
Până la proba finală a urmat încă o așteptare, de aproape o săptămână. Dar ce presupune ultima etapă de examinare a admiterii la Actorie (UNATC), în fila următoare.
