Să o spunem de la început: printre ceilalţi supereroi Marvel, Black Widow nu prea are sare şi piper. Este probabil şi motivul pentru care, deşi este indiscutabil cea mai atractivă supereroină din grupul extins al The Avengers, a durat atât să o vedem într-o poveste de sine stătătoare. Ce reuşeşte scenariul scris de Eric Pearson e să ia "non-atuurile" eroinei şi să le transforme în atuuri în acest film regizat de Cate Shortland, film care nouă ne-a plăcut şi dintr-un alt motiv decât umorul şi acţiunea.
O menţiune foarte importantă: acţiunea din Black Widow are loc într-o perioadă exactă de timp, între evenimentele din Captain America: Civil War şi Avengers: Infinity War. Prin urmare, grupul Răzbunătorilor este destrămat, iar Natasha Romanoff/Black Widow (Scarlett Johansson) dispare din atenţie, aşteptând să se aşeze apele. Un colet misterios şi confruntarea cu un atacator şi mai misterios o vor face pe eroină să ajungă la Budapesta, unde dă nas în nas cu "sora" ei, Yelena (Florence Pugh). Trebuie spus că istoria lor comună face o trimitere delicioasă la unul din serialele noastre favorite, excelentul The Americans.
Din perspectiva Universului Cinematografic Marvel, am spune că povestea din Black Widow pare lipsită de ambiţie şi este complet izolată. În afară de faptul că o propune pe Yelena drept un viitor personaj principal al francizei, Black Widow nu face altceva decât să umple golurile din istoria Natashei, goluri ce explică multe din personalitatea ei şi rezerva de a se apropia de alţii. Asta face noul film o gură de aer proaspăt în franciză, pentru că nu trebuie să-ţi aminteşti toate detaliile (sinceri să fim, noi le-am cam pierdut şirul) din celelalte filme şi complicatele legături dintre personaje. Să o vezi pe marele ecran pe Black Widow este ca şi cum ai refuza să mergi la o petrecere zgomotoasă, preferând să petreci seara cu tipă misterioasă, gata să te facă pe degete.
Datorită lui Pugh şi mai ales a lui David Harbour, aici în rolul lui Alexei, "tatăl" Nataşei, Black Widow este unul dintre cele mai amuzante filme ale seriei. Practic sărim de la o scenă de acţiune, în stilul specific al francizei (dar fără elementele cu adevărat supereroice, desigur), la una de comedie, în timp ce explorăm şi zonele mult mai sumbre din trecutul eroinei. Iar aici, am spune, se ascunde marea atracţie a filmului, care comunică o dată pentru totdeauna că Black Widow nu este un accesoriu al Avengerilor, aşa cum o femeie nu trebuie să fie niciodată un accesoriu al unui bărbat...
Aici se ascunde marea forţă a acestui film, în modul cum Nataşa îşi înfruntă trecutul, dar şi unul din cei mai detestabili antagonişti ai francizei. Nu vrem să dăm prea multe detalii, pentru a nu scoate spoilere din tastatură, să zicem doar că ceea ce a făcut extrem de convingător primul sezon din Jessica Jones (reamintim că acolo villain-ul era interpretat de excelentul David Tennant) funcţionează de minune în Black Widow. Astfel, filmul devine o odă entuziasmantă pentru libertatea şi independenţa femeii, într-unul din cele mai clare mesaje politice ale vreunui film din MCU. Am compara eficienţa acestui mesaj cu cea a altuia pe măsură, acel "să construim punţi, nu ziduri" din Black Panther.
Dincolo de aceste aspecte, Black Widow oferă obişnuita combinaţie de cascadorii, scene de luptă şi urmăriri realizate ireproşabil, acesta fiind probabil şi motivul (şi nu feminismul) pentru care mulţi români vor intra la film. Umorul şi acţiunea sunt două ingredinte de seamă ale unui blockbuster de vară, iar Black Widow chiar se achită din plin de aşteptări. Atenţie, pe genericul de final avem o scenă care ar fi trebuit să "introducă" un nou personaj, doar că amânarea consistentă a premierei face ca fanii MCU să-l fi întâlnit deja în The Falcon and The Winter Soldier. Oricum, vezi scena pentru că pare să facă trimitere directă la un nou serial Marvel care se va lansa anul acesta şi, în acelaşi timp, pare să sugereze că Apple nu mai insistă ca produsele sale să fie folosite exclusiv de personaje pozitive în filmele de cinema...
