Nu de puţine ori serialul britanic Black Mirror a fost cu adevărat vizionar: de la sisteme sociale în care statutul personal este direct proporţional cu popularitatea la acel şocant prim episod pare-se inspirat de un zvon conform căruia fostul premier britanic David Cameron şi-ar fi introdus penisul în gura unui porc mort în timp ce încerca să fie acceptat într-o frăţie studenţească. Episod după episod, Black Mirror încearcă să exploreze un viitor în care tehnologia este tot mai prezentă, cu toate beneficiile şi mai ales problemele ridicate de ea.
De astăzi este disponibil pe Netflix sezonul al şaptelea al serialului, ale cărui şase episoade oscilează dramatic între entuziasmant şi ubliabil. Câteva episoade sunt mult mai slabe decât celelalte, unele suferind de o evidentă leneveală scenaristică, iar altele mulţumindu-se să actualizeze unele dintre cele mai celebre episoade din serialul Zona crepusculară/The Twilight Zone. Chiar şi aşa un lucru e sigur: mulţi spectatori vor face un binging pe cinste în weekend, pentru că până şi în cele mai slabe episoade ale sale, creatorul Charlie Brooker insistă să ne pună în faţă o oglindă a umanităţii failibile şi ne aduce oglinda atât de aproape de ochi încât nu ne mai putem feri privirea...
Cinemagia a văzut deja toate episoadele noului sezon, dar a primit de la Netflix o listă atât de lungă de aspecte pe care nu avem voie să le menţionăm în cronică, încât descurajează orice discuţie mai aplicată. Acest aspect este, totuşi, pentru beneficiul spectatorului, pentru că unele episoade sunt atât de străvezii narativ şi cu o direcţie atât de bine trasată încă din primele minute, încât până şi cea mai inofensivă remarcă se poate transforma într-un spoiler. Unul din aceste episoade este chiar primul, Common People, o combinaţie hipertehnologizată dintre celebrul mit al izvorului tinereţii şi o temă recurentă a serialului, Contractul cu C mare, în care paragrafele scrise cu litere minuscule ascund capcane handicapante.
USS Callister, primul episod din sezonul patru, este una dintre cele mai iubite poveşti marca Black Mirror, în acelaşi timp un omagiu adus serialului Star Trek şi o meditaţie despre putere, abuzul de putere, dar şi despre faptul că uneori e nevoie de sacrificiul suprem pentru a răsturna un tiran. Noul sezon vine cu USS Calister: Into Infinity, un sequel direct în care Cristin Milioti (acum mult mai cunoscută decât în 2017, datorită dezlănţuitului ei rol principal din The Penguin, unul dintre cele mai bune seriale ale anului trecut) revine în rolul lui Nanette, după ce în 2017 inventiva eroină reprezenta debutul ei absolut. Into Infinity este cel mai "curat" episod al sezonului, atât din punctul de vedere al fidelităţii faţă de temele perene ale genului SF, cât şi din cel al explorării ataşante a unei teme populare, supravieţuirea.
Dar probabil că episodul care va ridica cele mai multe sprâncene este Hotel Reverie, care va da apă la moară detractorilor noii obsesii hollywoodiene pentru aşa-numitele gender- şi race-swapping, anume înlocuirea unui personaj masculin caucazian cu unul feminin şi/sau de culoare în cazul unui remake, sequel sau reboot. În acest episod Emma Corrin (interpreta unei Diane tinere la începutul relaţiei cu Charles în sezonul al patrulea al lui The Crown) recurge la toate manierismele eroinei ingenue din cinema-ul clasic pentru a spune povestea lui Dorothy, o soţie nefericită care se lasă sedusă într-un hotel egiptean de un doctor carismatic.
Ce nu ştie Dorothy este că "realitatea" ei e de fapt un remake, iar o nouă tehnologie face ca remake-ul să poată păstra decorurile şi atmosfera din filmul original alb-negru, înlocuind actorul principal de acolo cu... Issa Rae. La rândul ei, Rae recurge la toate manierismele care funcţionau de minune în serialul ce a făcut-o celebră, Insecure, unul dintre cele mai convingătoare seriale despre experienţa femeii americane moderne, doar că în Hotel Reverie aceste manierisme sar în ochi aşa cum ar "sări" în urechi scrâşnetul asurzitor al ghearelor unei pisici pe tablă în timpul audiţiei unei simfonii.
Alte episoade, deşi ireproşabil realizate tehnic, există doar pentru a-şi livra un mesaj ce poate fi rezumat într-o propoziţie. Bête Noire este o poveste despre imposibilitatea iertării şi despre neputinţa de a învăţa din greşelile altora, iar Plaything, care reactivează personajul Colin Ritman (Will Poulter) din filmul interactiv Black Mirror: Bandersnatch, este cea mai banală poveste despre speciism realizată vreodată. În funcţie de cât de romantică ţi-e firea, episodul Eulogy este ori cel mai slab, ori cel mai bun al sezonului, cu un tur de forţă actoricesc din partea lui Paul Giamatti, dar cu simplitatea narativă a unei scotociri într-un sertar cu fotografii.
Dar poate acesta este marele merit al lui Black Mirror, faptul că putem reveni la episoade din trecut şi le putem reviziona înţelegându-le altfel, în funcţie de stare şi de noile experienţe acumulate. În istoria sa de 14 ani, serialul a vorbit des despre teme care la momentul lansării erau mai aproape de SF decât de realitate, dar acum sunt mult mai tangibile. Este cazul lui "Be Right Back", primul episod al sezonului secund, în care un bărbat decedat (Domhnall Gleeson) este readus la "viaţă" cu ajutorul inteligenţei artificiale de iubita îndoliată. Acum există servicii similare, efectele lor uneori traumatizante fiind explorate în documentare recente, un exemplu fiind Eternal You, care s-a putut vedea anul trecut în selecţia festivalului Transilvania.
Părerea ta
Spune-ţi părerea