Inju, bestia din umbra reconfirma fascinatia lui Barbet Schroeder pentru morbid, scandalos si amoral. Dupa Avocatul terorii, unde Schroeder fora oarecum ineficient in motivatiile cebrului avocat al teroristilor Jacques Verges, regizorul schimba complet registrul: Inju este un film politist cu accente de thriller si divagatii sado-maso. Sau, dupa cum spune Schroeder, un hibrid intre thriller a l'americaine si film japonez.
Inju, bestia din intuneric incepe bine. Un detectiv japonez intra intr-o incapere luminata de vestimentatia elaborata a unei gheise. Aceasta, intoarsa cu spatele, nu schiteaza nicio miscare. O mana pe umarul ei explica de ce: capul gheishei se desprinde de pe trup si se rostogoleste, imprastind un suvoi neconvingator de sange in jur.
Nu este decat un film in film. Protagonistul Alex Fayard (Benoit Magimel, pe alocuri ridicol), un scriitor apreciat pentru sumbrele sale romane politiste, foloseste filmul intr-o expunere la Sorbonna despre romancierul sau favorit: extrem de violentul Shundey Oe, despre care absolut nimeni nu stie cum arata. O lansare in Kyoto ii prilejuieste lui Fayard o intalnire cu gheisa Tamao (superba, glaciala, neconvingatoarea Lika Minamoto). Aceasta ii cere scriitorul ajutorul: fostul ei prieten ii trimite scrisori de amenintare ("moartea va parea o binecuvantare cand am sa termin cu tine" suna mesajul). Fayard devine tot mai interesant de caz cand afla ca fostul prieten al gheisei este insusi Oe.
Filmul este inspirat de romanul extrem de noir al autorului japonez Taro Hirai, al carui celebru pseudonim Edogawa Rampo (o varianta japoneza a numelui lui Edgar Allan Poe) era adesea inlocuit cu mult mai notoriul "Stephen King al Japoniei". Chiar daca a murit in 1965, romanele lui sunt o continua sursa de inspiratie pentru extremismele cinematografice ale Asiei, abordate acum, deloc satisfacator pentru public, de Schroeder.
Gravele probleme de logica, interpretarile neconvingatoare, deraierile sado-maso (doar trebuie sa socam un pic, nu-i asa?) se amesteca neinspirat, astfel incat din tot filmul lui Schroeder nu ramane decat frumoasa Minamoto, pe care Schroeder o dezbraca adesea, ii pune calus si-o obliga, intr-o scena inimaginabil de proasta, sa-i suga lui Fayard degetele de la picioare. Scenografia si imaginea sunt excelente, iar Japonia n-a aratat de mult la fel de bine pe marele ecran, dar pentru sightseeing putem oricand da pe Discovery.
Cat despre ambitiile lui Schroeder si declaratiile despre mesajul multistratificat din Inju nu putem comenta decat ca thriller-ul american este execrabil, iar filmul japonez e sabotat de un Benoit Magimel imbatranit, flasc si lipsit de energie. Categoric cel mai prost film din competitie pana acum.
Părerea ta
Spune-ţi părerea