Atlasul norilor, magnific

Recunosc că așteptam și cu nerăbdare, dar și cu grijă lansarea lui Cloud Atlas/Atlasul norilor, filmul regizat de Lana Wachowski, Andy Wachowski și Tom Tykwer. În primul rând, sunt unul dintre fanii romanului scris de David Mitchell și nu este nevoie să te gândești de două ori ca să-ți dai seama că demersul de a-l transforma într-o producție pentru marele ecran este foarte dificil. Dar iată că cei trei regizori au reușit. Cloud Atlas-filmul surprinde spiritul cărții și reușește să se transforme în aproape trei ore de slalom printre diverse epoci ale trecutului și viitorului, încercând să sublinieze legăturile subtile, cvasi-invizibile, dintre acțiunile noastre și efectul lor.

Nu are rost să îți descriu în câteva fraze acțiunea care te poartă din insulele Pacificului de la mijlocul secolului 19 până într-un viitor distopic, când rasa umană se chinuie să renască în urma unui cataclism nuclear. Cert este că niciuna dintre povești nu te va lăsa indiferent și după numai câteva minute îți vei da seama de ce i-am pus premierei de vineri eticheta de „cel mai ambițios film al anului”. Este uimitor cum frații Wachowski au reușit să ia tot ce e important din carte și, cu doar 100 de milioane de dolari (Cloud Atlas a devenit unul dintre cele mai scumpe filme independente realizate vreodată), să arunce totul pe ecran și totul să arate atât de bine.

Cloud Atlas te va emoționa și amuza, te va face să visezi și să te înfiori, rămânând cu tine și după genericul de final. Emană o vibrație care te convinge că în țesătura lucrurilor există mai mult sens decât ai impresia la prima vedere și că fire nevăzute ne învăluie pe toți, transformându-ne într-un organism gigantic, ce anulează cumva scurgerea timpului, existând în afara lui „acum”. Cloud Atlas este fără îndoială un film greu. Ți se va părea lung, la cele 170 de minute ale sale și probabil haotic, căci scenariul sare de la o perioadă la alta, de la un set de personaje la altul. De ce set? Pentru că regizorii au avut excelenta idee de a distribui, în cele șase perioade ale poveștii, aceiași actori.

Îl vei vedea pe Tom Hanks trecând de la un doctor de corabie la un specialist în energie atomică, dar și un om al viitorului ce-și dă seama că trecutul a fost mult mai bogat decât are impresia din existența sa de semi-sălbatic. Și Halle Berry, Hugo Weaving, Hugh Grant, Jim Broadbent, Jim Sturgess și Ben Whishaw își schimbă înfățișarea, rasa și uneori chiar sexul în periplul lor prin intriga elaborată, arătându-ți iar și iar că, în fiecare moment, acțiunile tale au un efect asupra totului. Pe alocuri prețios și exagerat, Atlasul norilor te invită în orice caz la vizionări repetate, nu pentru a-l înțelege mai bine, căci înțelegerea este intuitivă și nu ține cont de numeroasele detalii și întorsături ale poveștii, ci pentru a-i descoperi bijuteriile ascunse.

Șase filme într-unul singur, Cloud Atlas este un adevărat de forță în ceea ce privește producția. Trebuie să vezi cum povestea sare de la o perioadă la alta fără să pară incoerentă și stârnindu-ți în același timp sentimente atât de contradictorii. Dragoste, răzbunare, revoltă, emancipare, regret, resemnare, toate își fac loc pe ecran, obținând un efect asupra ta.

Una din marile realizări, dar și unul din marile defecte ale lui Cloud Atlas sunt machiajele. Slalomul printre perioade și faptul că actorii interpretează până la șase personaje diferite făceau obligatorie schimbarea înfățișării, dar uneori filmul nu face decât să-ți arate că, oricât de departe ar fi ajuns meșteșugul machiajului, limitările sunt încă mari. Hugo Weaving în rolul unei asistente sadice, Halle Berry în cel al unui medic coreean al viitorului, Ben Whishaw în cel al lui Georgette, Doona Bae în cel al unei secretare mexicane sunt forțări gratuite ale micii înțelegeri dintre regizori și public, forțări care pot anula receptivitatea unui spectator și așa bombardat cu prea multă informație.

Cu toate lipsurile, pentru mine Cloud Atlas este unul dintre cele mai intense filme ale lui 2012. Poate și pentru tine va fi la fel.