Aveam întâlnire cu Vanina Vignal la Teatrul Regal din Namur, dar întâmplarea a făcut să ne întâlnim cu câteva ore înainte în holul hotelului Ibis, în care eram vecini fără s-o ştim. Aşa încât interviul plănuit a fost precipitat cu câteva ore. Prima problemă care trebuia clarificată era în ce limbă ne vom înţelege... "- Do you speak... french ?", am întrebat-o. "Parlez vous anglais?", am insistat. "- Eu zic s-o luăm pe româneşte!", mi-a răspuns zâmbind interlocutoarea mea şi a continuat: "Vin în România de 20 de ani. Am avut tot timpul să vă învăţ limba. Întâlnisem, la Paris, mulţi emigranţi români. Printre ei şi un dramaturg, George Asztalos, care mi-a oferit un rol într-una din piesele sale care s-a montat la Iaşi. Aşa că, după prima mea aterizare la Bucureşti, am intrat direct în scenă. Ioana Abur era şi ea în spectacol. Ne-am împrietenit spontan dar vorbeam despre orice, numai nu despre dictatură din care îi ieşise ţara, nu, de parcă tăcerea ar fi şters tot ce mai era încă atât de proaspăt. De aici şi titlul filmului meu: Apres le Silence: ce qui n'est pas dit n'existe pas? Ceea ce e trecut sub tăcere, nu există?".
Regizoarea de origine română continuă: "Nu Bucureştii, ci Iaşii m-au românizat! Deşi acum sunt pariziancă şi bucureşteancă, parcursul meu profesional s-a petrecut în Franţa. Acolo am fost actriţă, asistentă de montaj şi regie. Acolo, în 2005, am cumpărat o cameră video şi m-am dus să filmez într-un 'bidonville' parizian. Şi, datorită Ioanei, am proiectat o trilogie dedicată României. Am început cu Stella, un portret al condiţiei muncitoreşti, după prăbuşirea comunismului. Filmul se petrece în Franţa, dar emigranţii pe care-i aduc pe ecran sunt români. Ioana e forţa filmului. Fotogenică, inteligenţă, expresivă, cu răspunsuri pătrunzătoare şi personale, e remarcabilă".
Cum a descoperit forţa artei? "Acum 10 ani, filmam Stella şi-mi veneau idei pentru Ioana. Şi Ioana e cea care, în acest al doilea film al meu, evocă o iarnă ceauşistă în care crăpau de frig şi pereţii locuinţelor. Într-o seară, ca să mai uite de ger, ea a intrat la teatru, la o adaptare după Harap Alb şi s-a pomenit spontan, la unison cu întreaga sală, în aplauze şi strigăte de aprobare. Ce se întâmplase? Când pe scenă apăruse Gerilă şi striga, în sala îngheţată: 'Mi-e frig! Brrr! Mi-e frig !...' lumea ovaţiona dezlănţuită. Nu mai era vorba de basm, ci de realitate!".
Aşa că, atunci când - din afară cadrului - autoarea o întreabă pe Ioana ce înseamnă pentru ea comunismul? prietena îi răspunde, mâncându-şi unghiile: "O jumătate din viaţă ! O jumătate dintr-o existenţă petrecută în zona celor trei F-uri: frig, foame, frică! Instrumente prin care poporul poate fi mai lesne supus... "
Dar autoarea nu se mulţumeşte cu un singur personaj, proiectul ei presupune să surprindă de-alungul a trei generaţii, efectele psihologice şi individuale ale comunismului est-european. Şi aici, lucrurile rămân discutabile. Mai ales când cineasta foloseşte, în mod inutil, în două rânduri, peste zece minute de filmări de amatori, care nu semnifică nimic altceva în afara neglijenţei, pelicula zgâriată, o nemeritată jignire adusă privirii spectatorului, plasate într-o linişte totală. Pourquoi? Ce aduc aceste 10 minute arhitecturii filmului? E mai curând neglijenţă decât demers estetic. La fel şi atunci când iroseşte alte preţioase minute, lecturând un pasaj despre canalul Dunăre-Marea Neagră din Wikipedia! Nu trebuie să uităm totuşi că realizatoarea e abia la începuturile ei profesionale. În cursul viitoarelor ei proiecte va deprinde încă multe, şi în primul rând, arta conciziei şi respectul pentru spectator, pentru timpul acestuia.
În proiectele ei stau acum alte două filme la care lucrează concomitent în Franţa: un final al trilogiei române, urmărind destinul, sub comunism, al clasei noastre conducătoare interbelice, despre urmele pe care le-a lăsat istoria pe trupul ei, şi altul despre o fiică victimă a pedofiliei tatălui, un pervers şi domestic dictator care a distrus şi relaţia mamă-fiică. Proiectele sunt incitante, să le aşteptăm, deci!
Părerea ta
Spune-ţi părerea