Dacă nu ai cunoaşte-o în realitate, imaginea ei din debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri, Periferic, te-ar putea face să crezi că e o idee proastă (şi periculoasă) să te apropii de Ana Ularu. Nu este deloc aşa, iar diferenţele consistente dintre actriţă şi personaj ne-au îndemnat să o întrebăm ce eforturi a presupus apariţia ei în Periferic, un film care se anunţă a fi una dintre cele mai lăudate premiere româneşti ale lui 2011.
Rolul este foarte diferit de tine. Cum ţi l-ai apropiat, ce reacţii ai avut în timp ce citeai scenariul, cum a fost proba? Cum ai devenit Matilda, pentru că diferenţele dintre voi sunt atât de mari, încât este evident că a trebuit să depui un mare efort...
Mă bucur mult că crezi asta. Eu sunt într-o pasă a vieţii mele care se întâmplă de vreo patru ani de zile încoace şi în care-mi place atât de mult să fac lucruri diferite. Au început să-mi placă lucruri care să fie cu cât mai departe de mine posibil. Îmi place să fac compoziţii, îmi place să fac caractere.
Cred că în clipa în care am citit textele trimise pentru probă, atunci a acţionat instinctul meu cel mai bine. M-am dus fără ceva compus, foarte clar şi curat. Pur şi simplu s-au întâmplat nişte schimbări pe faţa mea, în ochii mei, în mintea mea, în expresia mea şi cred că de acolo a fost pariul meu câştigat. Bogdan mi-a spus tot timpul "asta e, asta e, asta e".
Cred că sunt cu atât mai atrasă pentru că Matilda este un om special, un om destul de irepetabil. E foarte plăcut să creezi un alfabet pentru un astfel de tip. Mi-am dat seama că o parte din lucruri, din expresiile, din gesturile pe care le aveam în timp ce o jucam pe Matilda nu le mai pot face acum. Am reacţionat din instinct. Eu sunt foarte cerebrală şi de obicei îmi construiesc totul ca pe o partitură. Aici, datorită discuţiilor şi detaliilor pe care le-am stabilit dinainte, a detaliilor noastre mici, de bucătărie internă, a funcţionat foarte bine instinctul.
Cum ţi-a reuşit mimica de Terminator?
Nu ştiu, cred că pur şi simplu se întâmpla. În secunda în care intram în rol nu vedeam niciun fel de bucurie a celorlalte personaje când intrau în contact cu Matilda. După aia mi-a fost mai greu să scap de mimică. Imediat după filmări mi-am dat seama că aveam un soi de tensiune. Eu nu am epilepsii de-astea artistice, nu mi se pare niciodată că mă posedă personajul. Dar după ce am terminat, îmi rămăsese o tensiune uite aici (îşi pune degetul între sprâncene). Există atât de puţină bucurie în filmul ăsta, la bucuria Matildei mă refer, încât nu era nevoie de nicio pregătire anterioară. Imediat ce intram în locul unde avea loc filmarea se întâmplau toate detaliile astea exterioare.
Cu toate acestea, există o scenă în care Matilda zâmbeşte, chiar râde, e fericită.
Ah, cât am controlat asta. Când zâmbeşte, cum zâmbeşte, ce se întâmplă. A fost un soi de eliberare. În momentul în care ajunge în tren cu copilul după toate chinurile este un moment de eliberare pentru ea. Pe mine mă bucură tare mult că s-a decis aşa, că Bogdan a decis ca filmul să curgă aşa, pentru că eu am avut mare nevoie de acel moment ca să scuz un pic personajul, să-l umanizez, să nu fie doar o mască a suferinţei şi-a alegerilor proaste. Dar de-aici vin greşelile şi încă o alegere proastă în viaţa ei.
Spuneai în timpul conferinţei că fiecare scenă a fost foarte discutată. Îţi vine în minte vreuna pentru care aţi discutat mai îndelung şi aţi negociat mai aprins?
Finalul şi prima întâlnire dintre mamă şi copil. La a doua au fost şi nişte detalii tehnice pentru care s-a renunţat la ea, dar a fost foarte mult discutată pentru că eu trăgeam într-o zonă de bucurie. Voiam să fie ceva foarte uman, să se înmoaie atunci toată acea glacialitate. Bogdan îmi tot spunea "nu, ea n-are cum să uite". Şi el a avut dreptate! Eu am avut cerbicia mea până când uşor-uşor am lăsat-o mai moale şi i-am dat dreptate. Mie îmi place mult mai mult să lucrez cu regizorul şi să mă las construită. O schimbare a Matildei acolo nu ar fi fost binevenită. Am bătut foarte mult moneda pe chestia asta, pe maternitatea ei, dar nu era bine.
Ţi-ai imaginat vreodată ce se întâmplă cu Matilda după?
Având în vedere că am discutat mai multe idei de final, da, mi-am imaginat. Finalul care este acum este finalul nostru, nu exista o şansă de a fi ales altul. M-am gândit şi la ce se întâmplă cu ea după ultimul cadru, după un an, de exemplu, dar sunt lucruri pe care nu aş vrea să le spun, pentru că publicul trebuie să-şi ia exact ce-i trebuie lui. Evident că m-am gândit, pentru că eu îmi iubesc personajele şi le plâng de milă şi empatizez cu ele până la capăt. Dar mai departe de asta e vorba de percepţia celorlalţi, a publicului. Fiecare trebuie să-şi dea seama cât de mult a empatizat cu ea, cât de mult ţine cu ea. La Locarno am fost întrebaţi de ce nu i se întâmplă şi Matildei ceva bun. Şi atunci ne-am dat seama că am câştigat un pariu, dacă cineva a gândit chestia asta.
Ce urmează?
Aştept propuneri de filme (râde). Am refuzat recent un rol într-un film american pentru că mi se părea că este prea multă nuditate şi prea mult sex grafic. Eu încă teamă să fac lucruri de genul acesta şi această selectivitate cred că mă cam ţine pe loc. Plus că în ultimul an m-am apucat să fac foarte mult teatru, ceea ce îmi şi doresc.
Părerea ta
Spune-ţi părerea