2012 a fost anul Albei ca Zăpada. Am văzut versiunea hollywoodiană, Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător, de la care am învâţat că un basm pentru copii poate deveni un blockbuster dacă miza şi anvergura sunt apropiate unui film de război - Alba ca Zăpada (Kristen Stewart) nu mai este fata sensibilă, delicată, vulnerabilă, ci o luptătoare, care îşi pune zale, ia sabia în mână şi conduce o armată împotriva Mamei vitrege. Spiritul celebrul basm al Fraţilor Grimm a murit în acest film, dar a rămas fascinaţia unui fantasy spectaculos prin efecte speciale, atmosfera întunecată şi creaturi fantastice.
Înainte de Războinicul vânător vedeam, tot în 2012, Mirror, Mirror, în regia lui Tarsem Singh, cu Lily Collins în rolul Albei ca Zăpada. Fragilitatea, frumuseţea şi candoarea lui Lily Collins au apropiat-o pe această Alba ca Zăpada de cea pe care ne-o imaginam în copilărie. În plus, universul plastic al filmului, de la scenografie la costume au recreat inventiv atmosfera de basm.
Tot în 2012 se lansa Blancanieves, un film alb-negru, plasat în sudul Spaniei anului 1920, în regia lui Pablo Berger. Producţia câştigă anul acesta zece premii Goya (echivalentul spaniol al Oscarului). Continuând tradiţia filmelor mute lansată de The Artist, Blancanieves ne va plăcea mai mult decât credeam că un film alb-negru mut o va face. Alba ca Zăpada în versiune spaniolă este, cum altfel, dansatoare de flamenco şi, în plus, matador...
Un faimos toreador, Antonio Villalta (Daniel Gimenez Cacho) este la apogeul succesului şi al propriului orgoliu atunci când, după un accident în arenă, rămâne paralizat şi îşi pierde soţia (Inma Cuesta), care moare la naşterea fetiţei celor doi. Aceasta, pe nume Carmen (Sofía Oria), este crescută de bunica ei (Ángela Molina). Între timp, Antonio, infirm, se căsătoreşte cu meschina Encarna (Maribel Verdu), care urmăreşte doar averea acestuia şi îl lasă, uitat, într-o cameră a vastei sale locuinţe. După moartea bunicii, Encarna îi dă voie fetiţei să vină şi să locuiască împreună cu ea şi cu tatăl ei, ţinând-o în mizerie şi punând-o la cele mai grele munci - în timp ce ea însăşi se dedică plăcerilor sado-masochiste împreună cu şoferul familiei. Micuţa Carmen, în schimb, reuşeşte să petreacă timp împreună cu tatăl ei care, din scaunul cu rotile, o învaţă arta luptelor de tauri. Encarna, sătulă să mai aibă grijă de soţul invalid, se hotărăşte să îi grăbească sfârşitul, cerându-i şi şoferului complice să scape de Carmen - acum o frumoasă tânără (Macarena García)...
Criticul de film Rogert Ebert a comparat Blancanieves cu clasicele filmului mut semnate de un Dreyer, Pabst ori Murnau, numindu-l surprinzător vizual. Blancanieves oferă o versiune pur spaniolă poveştii culese de Fraţii Grimm, imprimând mai mult patos finalului decât povestea originală sau chiar decât ecranizările menţionate la început, lansate tot în 2012.
Pablo Berger, care semnează nu doar regia, ci şi scenariul, îşi permite chiar să fie cinic în mai multe momente de pe parcursul filmului (de exemplu, mama vitregă practică sado-masochismul), inclusiv la final. Cele două actriţe care o joacă pe Carmen-Blancanieves sunt fetiţa Sofía Oria şi tânără Macarena García, ambele aducând personajului Alba ca Zăpada un suflu senzual, fără a-i pierde candoarea.
Părerea ta
Spune-ţi părerea