Adrian Pintea, carismaticul

Într-o seară din luna iunie a anului 1976, am fost invitat la reprezentaţia de gală a spectacolului cu piesa "Excursia", de Teodor Mănescu, În regia lui Ion Cojar, la Teatrul Ion Creangă - era unul dintre puţinele spectacole pentru public adult (nu în sensul folosit azi!) ale repertoriului. Textul, inteligent dar "pe linie", condamna transfugii, descriind o familie de trei membri în seara dinaintea plecării într-o excursie care urma să le prilejuiască rămânerea în Occident. Părinţii erau interpretaţi de doi artişti cu greutate, Ion Lucian şi Dina Cocea - dar cel mai mult m-a frapat fiul lor de pe scenă, care le dădea replica, acuzându-i vehement de renegare şi alienare, cu o energie şi o diversitate expresivă surprinzătoare, sub chipul unui tânăr complet necunoscut, despre care am aflat la pauză că tocmai terminase anul întâi de actorie şi se numea Adrian Pintea.

Practic, sub impactul jocului său puternic şi atât de complex, se desena o ireductibilă criză de familie - adevăratul subtext al piesei, dincolo de contextul politic. Din păcate, nimeni nu ştia că hazardul (sau... cine ştie?) avea să confere proprietăţi profetice acestei situaţii ficţionale - căci peste câţiva ani familia Pintea din viaţă urma să-şi înceapă dezmembrarea, sora actorului, Rodica Austin, emigrând în Marea Britanie, pentru ca în prezent să se semnaleze o tristă luptă cupidă pentru presupusa moştenire materială a regretatului actor. Oricum, pe vremea când familia încă era unită şi sălăşluia la Beiuş, Bihor, micul Adrian (născut la 9 octombrie, 1954, în aceeaşi localitate) îşi adora mama şi tatăl, fost ofiţer în Armata Regală. Povestind despre acei ani, sora sa îl descrie ca pe "o minune de copil: foarte frumos, sensibil, afectuos - mai ales faţă de mama sa. Era extrem de generos - îşi dădea cu drag ultima jucărie oricărui copil ar fi dorit-o, stătea aplecat ore întregi peste o coală de hârtie şi renunţa doar când desenul prindea viaţă. Tata, care l-a învăţat să cânte la vioară, i-a trezit în asemenea măsură pasiunea pentru muzică, încât era de neconceput să nu devină un muzician strălucit. După ce a citit toate cărţile pentru copii din bibliotecă, a început să scrie cărţile lui. La scurt timp, personaje istorice reale şi imaginare au invadat cartierul şi apoi oraşul: Mihai Viteazul, Robin Hood, Decebal, indieni, cowboys, ofiţeri, Sherlock Holmes, împăraţi şi cerşetori au fost interpretaţi cu atâta convingere..."

Afinităţile spre artă l-au îndreptat spre I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", pe care l-a absolvit în 1979, la clasa profesorului Petrică Vasilescu (un alt viitor transfug: avea să rămână peste cinci ani în Suedia). După debutul scenic amintit mai sus şi alte câteva roluri de marcă din perioada studenţiei (Oedip, în 1977, şi mai ales Romeo, din neuitata montare a Cătălinei Buzoianu de la Cassandra) şi stagiul în provincie obligatoriu conform dispoziţiilor din acea vreme, Adrian Pintea s-a angajat la Teatrul "C.I. Nottara" din capitală. L-am revăzut în 1981, cu Ahile din "Ifigenia" de Mircea Eliade (regia: Ion Cojar, alături de Tania Filip, Valeria Gagealov, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Damian Crîşmaru şi alţii), la Sala Atelier a Naţionalului - remarcând siguranţa cu care i se maturizaseră datele actoriceşti deja consistente încă de la acel spectacol din anul întâi de facultate. Tot în studenţie a avut loc şi debutul său pe ecrane - în 1977, cu rolul lui Ştefan Octavian Iosif din "Aurel Vlaicu" (Mircea Drăgan) şi, concomitent, la televiziune, în piesa "Curcanii", de Grigore Ventura). A urmat George, din "Între oglinzi paralele" (1978, Mircea Veroiu), şi, un an mai târziu, primul său rol principal, Theodor Diamant din "Falansterul" (Savel Ştiopul), film despre Comuna din Scăieni. Imediat după aceea, în 1980, Dinu Cocea i-a oferit şansa de a-şi câştiga definitiv popularitatea, cu personajul titular din dipticul "Iancu Jianu, zapciul / Iancu Jianu, haiducul". Plin de farmec şi charismă, la care se adăugau şi elegantele sale calităţi interioare, tânărul a cucerit-o pe una dintre distinsele doamne ale teatrului şi filmului românesc, în fapt mult mai vârstnică, deşi toată viaţa şi-a păstrat aproape nealterată prospeţimea fizică şi dufletească: Irina Petrescu - ceea ce, din nefericire, a generat multe bârfe şi comentarii de cancan. Despărţirea lor l-a marcat profund - criză pe care a depăşit-o cu ajutorul unei alte mari iubiri, Silvia Mihaela. După ce aceasta s-a despărţit de primul ei soţ, operatorul de televiziune Mihai Mârţu (cu care avea o fiică, Ana), cei doi s-au căsătorit în 1984, pentru a rămâne împreună vreme de aproape zece ani - despărţindu-se în condiţiile unei relaţii pasionale a lui Adrian cu Laura Jianu, o studentă a lui Alexadru Repan; îndrăgostită de el, fata a comprimat, prin examene, doi ani de facultate, pentru a trece la clasa unde preda idolul ei, ca asistent al Olgăi Tudorache - dar fără sorţi de izbândă, căci relaţia lor a luat sfârşit când, după absolvire, Laura s-a măritat şi s-a stabilit în Marea Britanie.

În paralel cu toate aceste prelungi şi întortocheate meandre ale vieţii personale, cariera artistică a lui Adrian Pintea îşi continuase ascensiunea. Încă din 1981, tânărul (pe-atunci) actor punctase cu putere, complex şi emoţionant, în apariţia extraordinară din "Ştefan Luchian" (1981, Nicole Mărgineanu), unde-l portretiza doar dintr-o singură replică de adânc conţinut şi vibrant lirism pe Nicolae Tonitza. După alte câteva roluri de mai mică sau mai mare întindere, toate la fel de precis construite, s-a impus din nou cu agitatul Iorgovan, din "Pădureanca" (1986, Nicolae Mărgineanu), pentru ca în 1989 acelaşi Mărgineanu să-l identifice cu nimeni altul decât Mihai Eminescu, în "Un bulgăre de humă" - pe care-l apreciez ca fiind cel mai semnificativ rol al actorului. Filmul, conceput ca o biografie a lui Ion Creangă (Dorel Vişan) centrată pe perioada legendarei sale prietenii cu Eminescu (vremurile anterioare întâlnirii lor şi ulterioare despărţirii fiind rezumate doar la întinderea unor coperţi), prezenta un portret neaşteptat de obiectiv al marelui poet, fără să eludeze, pe lângă geniu şi datele de caracter, laturile cele mai capricioase şi incomode ale personalităţii sale contradictorii (rămân întipărite în memorie secvenţele zbuciumului creativ din nopţile petrecute în bojdeucă, peregrinările pe dealurile bătute de furtuni ale Iaşiului, şi mai ales decizia implacabilă de a-şi părăsi prietenul pentru a pleca la Bucureşti, unde-l aştepta nefasta desăvârşire a destinului său atât de plurivaent - privirea resemnată şi tonalităţile neînduplecate ale lui Adrian Pintea, pe peronul gării, trăgând definitiv cortina peste perioada de supremă împlinire spirituală cu care înnobilase viaţa lui Creangă).

Talentul său incontestabil a susţinut şi în continuare o activitate la fel de consistentă, deşi nici un rol nu avea să-l mai egaleze pe cel al Luceafărului. L-a jucat corect pe Vlad Dracul, în mediocrul "Mircea" (1989, Sergiu Nicolaescu), pentru ca peste treisprezece ani să fie rechemat în acelaşi univers istoric, cu diabolicul Vambery din eşecul "Vlad Nemuritorul" (debutul regisoral al lui Adrian Popovici), urmat de "Vlad" (2003, Michael D. Sellers). Între timp, mai strălucise în versiunea cinematografică a celebrului damnat camilpetrescian Gelu Ruscanu, din inegalul "Cei care plătesc cu viaţa" (1991), unde Şerban Marinescu combinase plotul din "Jocul ielelor" cu alte câteva elemente din opera marelui dramaturg şi prozator. Pe de altă parte, aşa cum am menţionat mai sus, Adrian Pintea îşi începuse şi cariera pedagogică - iniţial ca asistent al Olgăi Tudorache, la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", titularizându-se după pensionarea marii actriţe şi profesoare. Şi-a luat doctoratul în teatru cu teza "Hamlet, sau actorul lucid" (2002 - publicată ulterior în volum, la editura ALL), iar în 2004 şi-a completat studiile postuniversitare absolvind şi regia de film, la clasa Elisabetei Bostan. La zece ani după încheierea furtunoasei relaţie cu Laura Jianu, viaţa i-o scoate în cale pe Lavinia Tatomir, fiica medicului actorilor de la Teatrul Naţional din Craiova - o fată de numai şaisprezece ani (cu douăzeci şi şase de ani mai tânără decât el), înzestrată cu puteri paranormale. Datorită diferenţei de vârstă, legătura lor a evoluat gradual (dar sigur), pentru a se căsători abia în anul 2000, pe data de 25 decembrie. Nici cu Lavinia nu a avut şansa de a deveni tată, iubirea lui pentru copii rămânând dedicată nepoatelor sale din Anglia - Catherine, Louisa şi Annabel.

După 1990, când cinematografia română îşi deschisese porţile şi spre coproducţii, a fost folosit intens în roluri din filme străine, dintre care pot fi citate "Mandroid" (1993, Jack Ersgard), Borgia din "Trancers 4: Jack of Swords" (1994, David Nutter), doctorul din "Nostradamus" (1994, Roger Christian), Ryan din "Lurking Fear" (1994, C. Courtney Joyner, după proza lui H.P. Lovecraft), Jolly Jack din "Josh Kirby... Time Warrior: Chapter 1, Planet of the Dino-Knights" (1995, serial video în regia lui Ernest D. Farino), "Capitaine Conan" (1996, Bertrand Tavernier), teroristul Goran Mladnov din "Diplomatic Siege" (1999, Gustavo Graef-Marino - unde ambasada supusă atentatului s-a filmat în clădirea Colegiului Naţional Sfântul Sava din Bucureşti), "The Elite" (2001, Terry Cunningham), Grapini din "7 Seconds" (2005, Simon Fellows), supervizorul Frish din "Caved In" (2006, Richard Pepin), până la ultimele sale trei roluri, din chiar anul morţii (căci a jucat până în ultima clipă): Romanov din "Natasha" (Jag Mundhra), King Philip of Lockland din "Gryphon" (Andrew Prowse) şi, mai ales, Pandit, din "Youth Without Youth" - celebra (dar mediocra) ecranizare a lui Francis Ford Coppola după Mircea Eliade. Sfârşitul l-a surprins sub forma unei ciroze hepatice foarte grave, provocate de virusul B. Soţia lui, Lavinia, i-a stat alături, în Spitalul Clinic Fundeni, străduindu-se din răsputeri să-l ajute, cu capacităţile ei de bioenergeticiană - dar boala ajunsese într-un stadiu atât de avansat, încât nici chiar lumina karmică a relaţiei celor doi n-a mai putut-o întoarce din drum. Trecut la cele veşnice în după-amiaza zilei de vineri, 8 iunie, 2007, a fost înhumat două zile mai târziu, La Cimitirul Bellu - unde actorul, practicant frecvent al confesiunii romano-catolice la Catedrala Sfântul Iosif şi cavaler al Ordinului Templierilor, l-a avut alături pe ultimul drum, pe lângă familie, colegi, studenţi şi admiratori, şi pe cel mai bun prieten - calul său, Duran.

Ultima oară îl văzusem la Sala ARCUB, unde prezenta alături de studenţii săi (şi de cei ai Conservatorului, fiind vorba de un musical) spectacolul cu celebra piesă "Jesus Christ Superstar", de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice (cunoscută la noi prin intermediul ecranizării realizate de Norman Jewison în 1973). A fost, practic, cântecul lui de lebădă - un spectacol studenţesc de înaltă clasă, la un nivel comparabil cu al originalului. "Excursia" începută cu spectacolul unde jucase (tot ca student!) în 1976 se încheia prin această operă pedagogică premergătoare cu un an întâlnirii "superstarului" (în sens de fond, deloc ieftinit comercial) Adrian Pintea cu Mântuitorul său.