Tunisianul Abdellatif Kechiche (Cuşcuş cu chefal, Adèle: Capitolele 1 & 2), premiat cu Palme d'Or anul acesta la Cannes se află în România şi susţine un masterclass la Cinema Elvira Popescu din Bucureşti, în cadrul evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest. Kechiche spune o frumoasă poveste de dragoste în acest film, întâmplător dintre două femei. Scenele erotice au creat un buzz în presa de film, deşi sunt filmate cu căldură şi senzualitate, trupurile goale ale celor două actriţe principale părând desprinse dintr-un tablou renascentist.
Cinemagia a obţinut la Cannes un interviu cu Abdellatif Kechiche, cu câteva zile înainte de anunţarea premiilor. Kechiche a vorbit cu plăcere despre gusturi, senzaţii, culori, forme frumoase de filmat. E de părere că gura este elementul cel mai important al feţei, fapt pe care îl înţelesesem din modul în care îşi filmează protagonista, pe debutanta Adèle Exarchopoulos, extraordinară în rol. Redăm, în continuare, interviul integral.
De ce încă o poveste despre femei?
Abdellatif Kechiche: Este încă o poveste, dar nu despre femei! (râde) Pentru că e o poveste despre iubire, despre pasiune, despre întâlniri! Este o poveste despre cupluri, şi chiar filmul este o poveste a cuplului: cum se creează, se dezvoltă, cade în banalitate şi în plictis, pentru ca apoi să aibă loc o ruptură. Poate este şi tema destinului, a hazardului. Ca o persoană care traversează un drum din întâmplare, poate pentru că a întârziat, poate pentru că a prins roşu la semafor. Şi îl observă pe cineva care îi bulversează viaţa. Şi această întâmplare va declanşa o evoluţie ulterioară şi îl va transforma. Nu pot spune mai multe dacă ar fi să definesc filmul.
Este un film despre complexitatea raporturilor de cuplu. Din nou, nu este o poveste despre femei, este o poveste de iubire. Din care femeile fac parte. Este despre cum se creează un cuplu, cum rămân îndrăgostiţii, după un timp, lipsiţi de putere, iar cuplul se banalizează, ducând în cele din urmă la despărţire; iar foştii iubiţi trebuie să suporte această durere. Teoria spune că e vorba doar de destin sau de karma, însă - la un moment dat - când traversezi strada vezi o altă persoană de care te îndrăgosteşti fără să ştii de ce. Poate pentru că are părul albastru, sau pentru că s-a uitat la tine chiar atunci când te-ai uitat la ea. Astfel, un accident în peisaj a reuşit să-ţi schimbe drumul. Este un film despre dificultăţile şi complexitatea din cadrul unui cuplu.
În film aveţi multe secvenţe concentrate pe cum mănâncă şi ce mănâncă oamenii. Dumneavoastră preferaţi spaghetti sau scoicile? (sunt mai multe scene la masă, în care protagonista este filmată mâncând preponderent paste; o vizită la familia iubitei o pune în situaţia de a mânca scoici - n.red)
Abdellatif Kechiche: Sunt un rafinat al mâncării şi am un raport mult mai sentimental cu stridiile, iar frumuseţea cochiliei constă în viaţa aflată înăuntru, în mirosul mării, în subtilităţile de culoare, toate sunt frumoase, iar unele trezesc adevărate emoţii prin imagine şi prin textură. Spaghetti bolognese îmi evocă mai degrabă familia, grupul; scoicile - în schimb - evocă mai degrabă solitudinea; sunt ceva, în esenţă, mai matern. Spaghetti înseamnă şi Marea Mediterană, înseamnă comunitate italiană, înseamnă culoarea roşie.
Cuşcuş-ul este felul preferat?
Abdellatif Kechiche: Cuşcuş-ul este frumos de filmat, dar prefer spaghetti!
Există vreun risc în a pune în rol o actriţă experimentată, ca Léa Seydoux, alături de una debutantă?
Abdellatif Kechiche: Am lucrat cu amândouă genurile, şi nu am avut dificultăţi. Ba a existat şi situaţia în care actriţa experimentată îşi „uită" experienţa şi cea neexperimentată o „adaugă" pe a sa.
Vorbiţi-ne despre ritmul filmului.
Abdellatif Kechiche: Căutarea unui ritm propriu a fost pentru mine o intenţie încă de la primele filme! Însă căutarea ritmului potrivit pentru un film poate să ia mult timp. De pildă, dacă am căuta ritmul unui film cu Napoleon. Legat de filmele mele, caut întâi şi rămân asupra lui dacă mi se pare că aparţine mie însumi. Am avut deja numeroase dificultăţi în a face filme în maniera profesională, şi nu este o caracterizare peiorativă. Am constatat că nu corespund în materie de ritm. Avem în istoria literaturii sau a muzicii scriitori, pictori, muzicieni care şi-au căutat şi şi-au găsit propriul ritm. În cinema, s-a căutat să se improvizeze în materie de eficacitate.
Care este metoda dvs. de lucru?
Abdellatif Kechiche: Încerc, pur şi simplu, să lucrez astfel încât scenariul să nu fie un scop în sine, ci o bază de lucru, o scriitură care urmează să fie adaptată după întâlnirea cu actorii, cu platoul de filmare, o scriitură care va fi completată, care va fi ajustată. A filma un număr de scene, pentru ca mai apoi să le tai la montaj, este un lux, şi poate părea o nebunie, dar încerc să creez contextul pentru a face posibil un film aşa cum vreau eu: reduc echipa, reduc decorurile; încerc să creez o armonie între lucruri şi dorinţa de a face un scenariu care rămâne deschis, lăsând filmul să dureze 2, 3, 6 ore. Nu refuz nicio posibilitate şi îmi spun chiar că un film poate să ajungă la 8 ore.
Vorbiţi-ne despre modul în care aţi filmat scenele erotice.
Abdellatif Kechiche: În acelasi spirit al celorlalte scene. Pentru mine există senzualitate şi în gesturi, şi în exprimare, şi în râs. Nu am avut sentimentul că as avea vreo dificultate aparte în turnarea acestor scene, mai puţin la început - atunci când corpurile sunt prima dată goale. Pe de altă parte, expresia unei feţe faţă de expresia unui corp nu poate fi exprimată la fel, e ceva instinctiv în mişcarea corpului. De aceea este necesară o filmare mai îndelungată la scenele erotice şi de preferat planuri largi, mai mult decât cele strânse. Însă cred, totuşi, că le abordez ca şi pe celelalte scene.
Copyright foto: AFP/Mediafax
Părerea ta
Spune-ţi părerea