Daca tot suntem la capitolul vise, sa vorbim si despre visul lui Dali. Mai mult ca sigur o sa se gaseasca insi care "sa se ascunda"
, tinand cont ca, impotriva curentului ce se poate observa cu usurinta in majoritatea parerilor exprimate pe pagina acestui film, parerea mea este total opusa. Dar macar incerc, in limita posibilitatilor, sa mi-o motivez mai mult sau mai putin multumitor, depinde de dispozitia receptorului bineinteles.
Spellbound (1945)
Interesanta aceasta colaborare Alfred Hitchcock - Salvador Dali. Scena visului transcede imaginea si filmul conventional intrand profund in lumea artei datorita unicei viziunii asupra oniricului venita de la cine altul daca nu de la inconfundabilul indragostit de formele fluide. Este probabil cea mai importanta parte, dpdv al realizarii cinematografice, din tot acest film, produs ce trebuie sa marturisesc ca nu mi-a placut ca film.
In primul rand m-a dezamagit sa vad ca Hitchcock s-a "conformat" la modelul productiilor pline de stereotipiile vremii in ceea ce priveste interpretarea, muzica, punctele culminante, pana chiar si lumminile ori umbrele folosite pentru a accentua anumite momente; toate clisee atat de uzitate in acea perioada in realizarile ce se turnau pe banda ruanta in cetatea filmului.
La fel de surprins am fost si de usurinta cu care a acceptat mutilarea nestematei acestui film. Secventa suprarealista, scena ce trebuia sa fie muuult mai lunga, mult mai incarcata de indicii or de elemente ce ar fi conferit o semnificatie mai plauzibila in ceea ce priveste interpretarea visului dupa standarde psihologico-psihiatrice este reconfigurata de mintile inguste ale celor ce reprezentau factorii de decizie. Multe din evenimentele traumatizante ce au fost reprimate de catre subiectul pacient si care aveau echivalente in lumea somnului, au fost reeditate si scurtate la cererea expresa a casei producatoare. In varianta sa finala, toata acea rastalmacire a visului ce se realizeaza ca psihanaliza in film, este fortata si trasa de par rau de tot. Insusi Dali s-a declarat dezamagit in ceea ce priveste ciopartirea lucrarii pe care el a gandit-o ca facand corp comun cu restul povestii.
Marea problema e ca nici macar aceasta varianta trunchiata nu a fost toata inclusa in rezultatul final. O alta bucata buna cazand la montaj, din pacate.
Despre actori am spus ca m-au dezamagit. Nu ei prin prestatia efectiva ci ca maniera regizorala, prin ceea ce li s-a cerut sa transmita in anumite scene. Daca in multe filme ale anilor '40 ma sufoca acea interpretare melodramatica a divelor timpului, prestatii obisnuite perioadei, aici totul este inzecit mai enervant. Nu mai avem o diva ci un div in persoana lui Gregory Peck iar asta nu e un repros adus acestui actor ce isi dovedise maiestria cu atatea alte ocazii precedente. Mai mult ca sigur ca el s-a achitat de sarcini exact in maniera in care i s-a cerut sa o faca. Toate acele lesinuri si ochi dati peste cap, toate acele ameteli si sacrificii din prea multa dragoste, atat de ieftine si ... absolut nepotrivite pentru un asemenea actor si ridicole pentru un asemenea talent.
Actiunea este buna, chiar inovatoare daca e sa extragem doar firul narativ central. Fiind unul din primele filme ce abordeaza fatis, psihologia ca metoda invaziva de tratament. Ideea in sine l-a si determinat pe Hitchcock sa accepte acest proiect in aceeasi masura in care isi dorea o colaborare cu marele Dali. Regizorul deja isi fixase in planuri sa il coopteze pe artist pentru a realiza momentul oniric. Dali mai avusese o alta aventura de acelasi gen, contributie tot pentru o scena similara, un delir pe care l-a imaginat pentru pelicula
Moontide (1942), a treia sa implicare in domeniul filmului dupa colaborarea cu bunul sau prieten, Loius Buñuel pentru
L'age d'Or (1930) si
Un chien andalou (1929). (obsesia imaginii ochiului, momentul aproape imposibil de privit din cel de-al doilea scurt-metraj, se repeta sub o alta forma si in acest film, atunci cand giganticul foarfece taie cortina ce avea reprezentat pe ea tot un ochi, gigantic de aceasta data)
Tinand cont de tot ceea ce am enumerat mai sus ca si dezamagiri, filmului ii acord
nota 6,57! Oricum, scena visului realizeaza cu acele cateva cadre plastice, adevarate tablouri picturale, sub semnatura inconfundabilului Salvador Dal?*. Sunt si singurul punct de interes din intreaga productie.
Concluzie: Un experiment scapat de sub control de catre toti factorii decidenti, rezultand un film atipic atat ca stil regizoral cat si ca modalitate de interpretare. Atat Hitchcock cat si Peck nu se regasesc deloc in pelicula care desi a avut cel mai mare buget dintre filmele aflate pe lista scurta a oscarurilor, nu a castigat nimic important, reusind performanta sa nu aiba nici o nominalizare importanta desi avea o distributie de exceptie si un dirijor fenomenal. Singura nominalizare care conteaza a acestui film, cea pentru cel mai bun director, se datoreaza exclusiv deciziei de a-l coopta in echipa pe Dali.
Ps. Ca o curiozitate: Hitchcock referindu-se la film, l-a numit "just another manhunt wrapped up in pseudo-psychoanalysis".